IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Am avut şi foarte mult noroc, dar mi-a fost şi cumplit de greu startul în primii doi ani. Greul acesta este extrem de subiectiv, evident! Nu mi-a fost altfel decât le este în mod normal tinerilor la început de carieră. Însă mi-aş fi dorit să fi avut pe cineva la îndemână care să îmi răspundă la întrebări. Cred că dacă ar fi existat un 112 al tânărului angajat aş fi fost un consumator premium.

Aşa că am decis să mă pun la dispoziţia studenţilor, să le mai dau „tips and tricks“ despre interacţiunea cu şefii, cu colegii, despre cum este treaba cu responsabilitatea, cu creşterea şi cu promovarea, cu asertivitatea, cu răbdarea, cum este mersul lucrurilor în organizaţii. Ideea de bază este simplă: faci efort (nu de-a surda, ci te expui provocărilor şi stai în ele până când le dai de capăt, aceasta este esenţa efortului făcut cu cap), ai performanţă, cauţi norocul, te caută şi el pe tine. Atât. Doar că în execuţie durează luni sau ani până când această idee devine rutină.

Rutina cere răbdare, adică timp. Şi, dacă este o categorie de vârstă pe lumea asta pentru care timpul este o problemă, aceştia sunt tocmai cei care au cel mai mult timp din lume: copiii şi tinerii. Nu am auzit niciun om matur şi responsabil să se plângă de lipsa timpului ca scuză pentru a nu face ceva. Omul responsabil nu spune „nu fac pentru că nu am timp“, ci pur şi simplu face şi regretă că nu îi ajunge timpul să facă mai bine, mai mult şi mai repede. Tinerii vor repede. Şi pe bună dreptate, pot înţelege, 5 ani din viaţa unui tânăr reprezintă un sfert din viaţa trăită deja sau jumătate din viaţa pe care şi-o aminteşte.

Revenind la tips and tricks, declarativ, suntem perfect aliniaţi, este clar că binele este bine, că este şi mai bine să gândim constructiv, să fim atenţi la nevoile celor din jurul nostru, să ne ajutăm unii pe alţii. Este mai bine să nimereşti într-o superorganizaţie! Şi conceptul acesta de „nimereală“ este interesant. Tinerii nu înţeleg ideea de durată, nici cea de încercare, nici succesiunea, de multe ori necesară, efort – eroare – de la capăt. Nimereala este numai punct ochit, punct lovit, din prima!

Studenţii de azi pun întrebări minunate referitoare la cultura de organizaţie sau la leadership, dar, dacă îi întrebi ce este important pentru ei, răspund aproape în cor că siguranţa locului de muncă. Iar siguranţa locului de muncă, în mod paradoxal, este ceva ce nu depinde de ei!

Aproape întotdeauna sunt uimită de calitatea întrebărilor lor. Trecem şi la fapte şi de cele mai multe ori le dau să lucreze în echipă un exerciţiu absolut fabulos despre motivaţia pozitivă şi baza principiilor de leadership. Este o simulare în care participanţii sunt puşi în rol de antrenor de sport de echipă (în antrenorat, principiile în sporturile de echipă sunt aceleaşi in-diferent de tipul de sport, la fel ca în leadership, principiile de bază sunt aceleaşi, indiferent de tipul organizaţiei). Contextul este că ei sunt în plin campionat şi au de redresat o echipă care a avut succes, dar care acum a pierdut deja 5 meciuri din 6.

Exerciţiul îi trece prin stabilirea filosofiei de antrenorat, prin stabilirea obiectivelor şi a modalităţii de selecţie a echipei, prin pre-gătire şi discuţii înainte de meci, în timpul meciului şi după meci. Le place interacţiunea şi sunt foarte vocali când iau deciziile de echipă. Ce este important este că, întotdeauna şi fără excepţie, le spun: decideţi în funcţie de cum v-ar plăcea vouă să vi se facă! Fiecare dintre afirmaţiile pe care le aveţi de negociat ar trebui să vă facă fie să simţiţi fior de motivaţie pozitivă, ener-gie şi determinare, fie fior de teamă, frustrare, blocaj sau blazare. Alegeţi, evident, varianta care vă energizează!

Soluţia exerciţiului are două direcţii cu nuanţe între ele, participanţii putând fi etichetaţi între dictatori de stat fascist sau ajutoare pentru aceştia şi antrenori experţi care pot să îi înveţe antrenorat pe alţii.

Mă aştept mereu, cu naivitate, ca tinerii să scoreze „bine“ la acest exerciţiu. Îmi doresc să văd că au înţeles măcar teoretic că dacă lor nu le-a plăcut controlul şi agresivitatea (din famile sau de la şcoală), nici măcar să nu le treacă prin cap să le folosească. Mă aştept să le fie uşor să fie empatici şi doar să simtă că dominarea nu are cum să dea energie bună şi să ducă la performanţă. Mă aştept să le fie uşor să intuiască că performanţa nu are legătură cu norocul decât dacă norocul este ceva la care ei contribuie şi pe care îl construiesc, nu este ceva ce vine din senin sau din superstiţii. Mă aştept să îşi dorească să îşi depăşească limitele, dar ei decid să nu o facă doar pentru că este greu.

90% dintre ei scorează mai degrabă în categoria „dictator de stat fascist“. Cei câţiva care scorează un pic mai nuanţat nu reuşesc absolut deloc să îi atragă de partea lor pe cei cu care fac exerciţiul. Satisfacţia le vine din faptul că au reuşit să rep-lice, în sfârşit, ceva ce, deşi lor nu le place să li se facă, este foarte plăcut să aibă ei puterea şi autoritatea să facă altora. Mitul puterii, al controlului şi al autorităţii străluceşte în faţa conducerii prin valori, prin motivaţie pozitivă. Dacă ţie nu îţi place, fă-i altuia cu vârf şi îndesat şi aşa o să te simţi şmecher câteva minute. Este de muncă, vine o nouă generaţie pregătită să nu lase să se şteargă urmele dorinţei de control din ADN-ul nostru organizaţional.