IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Uităm însă că poate chiar conflictele care ne-au marcat ne-au şi crescut şi ne-au şi dezvoltat în acelaşi timp. Poate cele mai importante şi fericite întâmplări din vieţile noastre, personale sau profesionale, sunt efectul unor conflicte, prin modul cum le-am făcut faţă sau prin modul în care am reuşit să le soluţionăm. Problema reală în legătură cu conflictele este aceea de a nu le genera, nicidecum aceea de a nu participa la ele, dacă suntem în preajma lor.

De foarte multe ori aud oamenii spunând că ei sunt neutri în situaţii conflictuale. Neutralitatea este o formă de ignoranţă, nicidecum o alegere, vreo decizie înţeleaptă sau vreo strategie. A fi neutru când ai un conflict în preajmă, care te priveşte indirect (pentru că dacă te priveşte direct în mod clar eşti parte din el), înseamnă evitare şi fugă. Evitarea sau retragerea (fuga) pot fi înţelese de către participanţii direct implicaţi în conflicte ca manifestări de nepăsare. În momentul când cineva afirmă: „eu nu mă bag, nu e treaba mea“, este un semnal că se simte suficient de implicat şi de responsabil faţă de situaţie, dar alege să o ignore.

 Circula zilele trecute o listă de lecţii ale lui Bill Gates pentru elevi şi una dintre ele era „Crezi că profesorul tău e sever? Stai să vezi când o să ai un şef!“. De aici porneşte un univers întreg de dramolete organizaţionale, multe destul de întemeiate. Viaţa în organizaţii este grea şi plină de conflicte în general. Conflictele secolului în care trăim nu sunt circuri explozive sau manifestări medievale, sunt trăiri introvertizate, întrebări existenţiale, nedreptăţi de toate felurile – vorbite, făcute sau nevorbite, aşteptări prost calibrate, intenţii bune prost puse în practică, promisiuni nerespectate, valori duse în derizoriu, umilinţe, exagerări, vorbe nepuse în practică, manifestări de superioritate şi lista trăirilor care duc la conflicte poate fi nesfârşită pentru că fiecare om are propria decodificare pentru ceea ce percepe că i se întâmplă. Indiferent de adevărul obiectiv, adevărul subiectiv ghidează calitatea relaţiilor dintre oameni.

Da, nu ar trebui să generăm sau să fim sursa unor astfel de trăiri în mod direct. Dar, dacă în jurul nostru sunt oameni cu astfel de trăiri, neutralitatea poate fi înţeleasă ca o formă de nesimţire, nu ca o decizie cu vreun fundament strategic la bază (chiar dacă ar exista unul).

 Opusul neutralităţii nu este nicidecum implicarea totală, ci înţelegerea şi susţinerea ambelor părţi implicate şi alinierea intereselor lor. Părtinirea este mai rea decât neutralitatea pentru că este nocivă şi totdeauna are la bază un interes de care va beneficia cel care ţine doar cu o parte implicată în conflict. Mai mult, partea nesusţinută din conflict va căuta ulterior mijloace şi prilejuri de răzbunare sau de reechilibrare a intereselor. Poate nu o va face neapărat în mod conştient, dar energia nedreptăţii (mai corect spus a percepţiei de nedreptate) este infinit mai puternică decât orice explicaţie sau justificare a preferinţei sau a interesului pentru una dintre părţile implicate într-un conflict. Conflictele au menirea de a ridica nivelul disputelor, interlocutorilor sau problemelor. Privite din această perspectivă ele devin oportunităţi, nicidecum nu mai sunt ameninţări. Dacă fiecare conflict ar fi exploatat la maximum pentru a scoate din el ce au mai bun de oferit părţile implicate, nu inhibat ca şi cum nu există potenţial conflictual, probabil am putea spune că am identificat leacul anticomoditate şi anticomplăcere. Conflictele pe motive de integritate nu sunt conflicte, ci sunt fraude nenegociabile şi soluţia este eliminarea generatorului de fraudă, evident. În această situaţie neutralitatea este complicitate.