IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Probabil că la ură facem cu toţii faţă mult mai uşor, este oarecum digerabilă, dar când vine vorba despre dispreţ, ajungem să fim îngenuncheaţi. Este un cuvânt rar folosit care are un nonverbal inconfundabil, dar efectele pe care le produce sunt devastatoare. Este cea mai opacă trăire pe care o poate avea cineva. Din păcate o au foarte mulţi oameni şi se folosesc de ea ca de o calitate, fără să simtă măcar pentru o secundă că, de fapt, este vorba despre o tară de caracter. Da, dispreţul este apocaliptic.

Cred că dacă mâncăm cartofi prăjiţi şi fumăm toată viaţa ajungem mult mai sănătoşi la sfârşitul vieţii, oricând ar fi acesta, decât dacă ne rafinăm în practicarea dispreţului. Plus că lumea din jurul nostru va fi infinit mai fericită.

Am ales „dispreţul“ ca temă pentru că este foarte mare controversa prin organizaţii în legătură cu cât de mult trebuie să ne iubim colegii, cât de mult să ne iubim între noi şi pe noi înşine? Nu prea există un cuvânt sau un concept corporate pentru această emoţie organizaţională, utilă de practicat şi de operaţionalizat. Răspunsul meu categoric este că nu trebuie să ne iubim absolut deloc!

Dacă vreodată aţi simţit că „nu mai puteţi“ sau că este „de ajuns“ în relaţie cu cineva, aceste stări vin pe calea dispreţului. Ura este gestionabilă. Dispreţul tulbură. Deşi ura este emoţională, ea poate fi înţeleasă şi acceptată raţional (mă urăşte, nu pot să fac mai mult, ne vom evita), pe când dispreţul, care este raţional, nu poate fi digerat emoţional (ce are cu mine, nu înţeleg ce vrea de la mine?). Dispreţul este produs de oamenii care sunt copleşiţi de propriul sentiment de inferioritate şi pe care îl depăşesc, în propria percepţie, aparent, prin superioritatea pe care cred ei că o capătă dacă au lipsă de consideraţie pentru interlocutor. Îşi fac loc în lume nu prin înlăturarea altora, ci prin lipsa completă de consideraţie faţă de oameni, prin ducerea în derizoriu a oricui şi a orice cu o foarte mare uşurinţă.

Practicanţii de dispreţ sunt adesea fiinţe foarte deştepte care scapă din vedere un amestec subtil şi esenţial de nuanţe: logica corectă a sentimentelor care sunt puse în opoziţie. Dacă nu este bine să avem lipsă de consideraţie nu înseamnă că trebuie să ne iubim, ci doar că putem să avem consideraţie.

Dacă iubirea vine la pachet cu ura, fiind generate de acelaşi organ (să zicem inima, în tot iraţionalul ei), dispreţul nu are nicio legătură cu iubirea, ci fix cu decizia de a preţui conştient ceea ce este de preţuit. Decizia de a vedea ce este bun în fiecare şi de a folosi potenţialul maxim al fiecărui om pleacă numai şi numai din cap şi este o alegere. A decide sau a alege conştient nu este ceva dat, ci este ceva antrenat. Capacitatea de conştientizare este o calitate pe care numai şi numai experienţele de viaţă ne-o antrenează. După acest moment, de conştientizare, deciziile ne aparţin.

Cum spuneam într-un text, mai vechi, afirmaţia Aşa sunt eu! este o încăpăţânare, nu o conştientizare.

Cinismul este varianta benignă a dispreţului. În comparaţie cu dispreţul este chiar înduioşător, iar dacă vine şi cu un pic de umor ironic sau dacă este autoironic poate stârni zâmbete. Dispreţul face ravagii însă.

Emoţia organizaţionlă corectă este preţuirea sau consideraţia, care de fapt este cea mai sănătoasă şi longevivă formă de iubire, fără a fi iubire. Preţuirea este o artă, iar simţul artei se educă şi se rafinează în timp. Este drept, nu toată lumea apreciază, înţelege sau colecţionează artă. Nu trebuie să preţuim pe oricine şi oricum, dar este musai să preţuim orice este de preţuit în fiecare dintre oamenii cu care interacţionăm.

Decizia de a vedea ce este bun în jurul nostru şi de a consolida relaţiile pe calităţi, nu de a le consuma pentru defecte, este proba fiecăruia de maturitate şi de înţelepciune. N-am întâlnit niciodată oameni înţelepţi care să dispreţuiască, dar am întâlnit foarte mulţi oameni inteligenţi care o fac. Nu am întâlnit absolut niciun om matur, în sensul profund al maturităţii (nu în sensul buletinului), care să dispreţuiască, dar am întâlnit adulţi rămaşi în teribilismul adolescenţei, evident, plini de dispreţ faţă de orice. Din contră, ce îi face înţelepţi şi maturi pe aceşti oameni este fix capacitatea de a preţui valoarea, oricâtă şi oriunde se găseşte ea.

Altminteri, când vor vedea tabloul scump cu floarea-soarelui vor zice: A, îl ştiu eu pe băiatul ala care l-a pictat, Vincent cumva parcă! Era şi un pic nebun la cap, şi-a tăiat o ureche singur!