IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Scopul, şi al unora, şi al altora, este minimizarea efortului şi maximizarea rezultatelor. Cum să îi facem pe oameni să muncească mai mult, plătindu-i mai puţin?, se întreabă organizaţiile, sau cum să muncim mai puţin, pe bani mai mulţi? se întreabă oamenii din ele. Conducătorii de organizaţii au adesea impresia că munca lor este una de convingere persuasivă sau de control, nu una de atragere, de îmbiere şi de vânzare. Treaba lor este să lase energia să circule şi să o anime, nu să înţepenească şi mai mult mediul organizaţional care este oricum un construct steril.

Fiecare are în taler perspectiva proprie şi cel mai adesea scapă din vedere sau anulează complet şi cealaltă perspectivă. Culmea, şi perspectiva nălucilor organizaţionale este creată tot de nişte oameni, dar, culmea, oamenii ţin cont cu uşurinţă de orice, mai puţin de oameni. Sau, mai corect spus, oamenii ţin cont de oamenii de la care au un interes considerat superior, restul este tranzacţie.

Este o normă, nu o normalitate, faptul că se întâmplă astfel. Adesea această perspectivă care pune mereu omul pe primul plan este considerată pufoasă şi cocoloşitoare. Dar unde altundeva este locul omului dacă nu într-un prim plan, cu toate interesele lui care îl fac să fie fiinţă reală, cu trăiri, mirări, ambiţii, drame, poveşti, experienţe? Omul îmi livrează până la urmă scopul. Este minunat să poţi gândi ce poţi face cu oamenii, dar este o mare prostie să nu ţii cont de ei, indiferent cum sunt ei. Mai mult, dacă nu ţii cont aşa cum este în capul lor că trebuie să se ţină cont de ei, niciodată nu vor participa cu mai mult decât minimul necesar supravieţuirii lor în organizaţii. De fapt, este cel mai greu să ţii cont de oameni în diversitatea lor şi doar experienţa şi smerenia te învaţă cum se face. Iar oamenii nu sunt doar cei care muncesc, ci şi cei care gândesc sau cei care au privilegiul să îi adune pe toţi laolalată. Mai mult, cu cât oamenii sunt pe niveluri mai joase în organizaţie, cu atât mai mult vor forţa şi abuza sistemul, cu atât mai mult cu cât sunt mai bine controlaţi sau înregimentaţi. Pentru că ei ştiu că este un rol de care organizaţia depinde şi pentru că pot. Iar, la nivelul lor, a putea este tot ce au.

Este vorba de logică simplă, nu de sentiment sau de cocoloşeală. Astfel, dacă omul nu simte că ceea ce primeşte este un maxim, de ce el ar da la rândul lui vreun maxim? De ce chiar dacă primeşte maxim, el dă mai puţin înapoi?

În acest punct, se vede dacă organizaţiile îşi fac bine treaba, prin conducătorii lor, pentru că acolo unde oamenii pot aprecia valoarea care vine dinspre organizaţie către ei, acolo ei vor da valoare înapoi. Iarăşi, nu spun că organizaţiile trebuie să dea vreun mare tot, ci minimal să aibă măcar înţelepciunea să ambaleze şi să vândă ceea ce au de dat, şi pentru înăuntru la fel de mult ca pentru afară. Că se poate totdeauna şi cu alţi oameni, totdeauna se poate orice cu oricine, însă rodarea asigură trainicia, nu exaltarea şi noile începuturi permanente.

Dacă mai ţinem cont, peste toate acestea, şi de realitatea socială a nesemnificaţiei noastre în economia generală a lumii şi a lumii organizaţionale, ar însemna să fim naivi şi să pierdem un mare privilegiu: acela de a ne amuza de cât de mici suntem în comparaţie cu cât de mari şi de importanţi ne închipuim că suntem.