IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

E adevărat că uneori relaţia aceasta de bună calitate pe care o avem de construit este drumul către prietenie. Dacă fac recensământul prieteniilor mele de-a lungul timpului constat, fară mirare, că cele cu socoteli clare sunt cele care durează. Tot acestea sunt cele în care am crescut. Tot acestea sunt cele în care m-am reinventat. Tot acestea sunt cele în care şi din care am învăţat.

Prietenia în sine nu există, există doar acele întâmplări, adică „socoteli curate“ care, privite retrospectiv, te fac să vezi dacă există prietenia. În numele prieteniei nu are valoare nicio întâmplare, ci doar întâmplările te fac să dai valoare prieteniei. Ca să existe, prietenia este ceva ce trebuie să treacă, să se consume; prietenia în avans, ca promisiune, există doar la copiii mici, în parc.

Prietenia şi socoteala sunt, aparent, concepte conflictuale, dar tocmai soluţionarea conflictului dintre cele două le lasă să se armonizeze împreună şi să aibă tot mai mult sens conceptul de socoteală curată decât cel de gen-erozitate sau de aşteptări implicite atunci când vorbim despre relaţii de foarte bună calitate.

În primul rând socoteala curată este o socoteală care are la bază principiul egalităţii. Egalitatea nu înseamnă că ce am eu se cuvine tuturor prietenilor mei, nici că ce au alţii mi se cuvine mie, sau că este ceva de împărţit, ci este egalitatea cu sinele. Să ştiu cât sunt eu ca fiinţă. Să ştiu cât şi până unde şi în baza a ce pot pretinde ceva cuiva sau pot să fantasmez aşteptări de la acea persoană. Şi invers: cu ce drept, cineva, în numele egalităţii, pretinde ceva de la mine sau se poate aştepta la ceva de la mine? Ştiu cine şi cât sunt şi ştiu cine şi cât eşti, este reciprocă această cunoaştere şi respectăm ceea ce ştim. Aceasta este egalitatea. Atunci când nu ştim sau când nu respec-tăm ceea ce ştim apare percepţia de abuz sau de inegalitate şi socoteala este necurată.

În al doilea rând socoteala curată are la bază viitorul. Este aşadar vorba despre clarificare şi despre viziune, nu despre aşteptări, troc sau tocmeală. Dacă preţul este corect, el va fi plătit, dar trebuie înţeles. Prietenia necondiţionată este o naivitate. Dacă nu schimb valoare cu un interlocutor, dacă nu sunt atent la viitorul pe care îl construiesc şi la care va trebui să mă uit înapoi când va deveni trecut, nu construiesc prietenie, ci doar consum o relaţie. Dacă nu mă îngrijesc de viitorul unei relaţii, măcar minimal în forma răspunsului la întrebarea „cum o să mă uit în ochii mei în oglindă în legătură cu această prietenie/relaţie?“, cu siguranţă vorbim despre o socoteală neigienică.

Când se vorbeşte despre prietenie în organizaţii, despre astfel de prietenii ar trebui să fie vorba, prietenii în care socoteala este curată şi igienică. Prietenia în organizaţii este înţeleasă mai degrabă ca o mare frăţie, în care oamenii mai mult petrec decât muncesc şi se simt îndreptăţiţi să aibă aşteptări unii de la alţii. Este nevoie de priet-enie în organizaţii, dar de prietenie raţională, temeinică, echilibrată, nu de prietenia derizorie şi superficială. Priet-enia consolidează sentimentul de apartenenţă, creşte calitatea interacţiunilor, oamenii învaţă şi se dezvoltă cu autonomie într-un astfel de mediu. Acest fel de prietenie însă se învaţă, se educă, nu este o deprindere cu care ne naştem, deprinderea prieteniei este un proces de dezvoltare şi de maturizare.

Antoine de Saint-Exupery redă cel mai frumos cu putinţă în Micul Prinţ calea spre socoteala curată: „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă“.