IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România  Autor al cărţii  „Bun simţ organizaţional“)

Până când, de câteva zile, în tumultul de jale şi de furie colectivă de care suntem cu toţii cuprinşi, m-a tot preocupat conţinutul afirmaţiei „mie nu mi se poate întâmpla“. Statistic este adevărată. Este puţin probabil să mi se întâmple tocmai mie, dar probabilitatea şi posibilitatea nu fac casă bună. Între matematica lui „este puţin probabil“ şi inconştienţa lui „este imposibil“ stă vanitatea. DEX-ul asociază acest cuvânt care are melodicitate aristocratică cu trufia, cu orgoliul, cu îngâmfarea, cu înfumurarea, cu deşertăciunea.

Descoperirea a fost revelatoare: „mie nu mi se poate întâmpla“ este de fapt suprema vanitate. Mulţi ani am considerat că „mie nu mi se poate întâmpla“ este o poziţionare de curaj, de demnitate, de forţă şi de încredere în sine. Am spus şi eu de nenumărate ori cu superficialitate că „mie nu mi se poate întâmpla“… şi e drept, nici nu mi s-a întâmplat, dar a fost aşa doar pentru că am avut, poate, un pic de noroc, nu pentru că aş fi avut vreun merit. „Mie nu mi se poate întâmpla“ nu este gândire pozitivă, ci este lipsă de gândire. Este o exprimare sărăcuţă de conţinut şi banală, o vorbă de precupeaţă amatoare, este un halou de amăgire. Dacă sper obsesiv că „mie nu mi se poate întâmpla“ atunci sunt departe de ideea de curaj.

Curajul nu este efectul unui demers de negândire sau de inconştienţă, ci este o construcţie, este o înşiruire de comportamente logice, aliniate unei viziuni, unei aspiraţii. Curajul orb este prostie, curajul cu scop este nobleţe. „Mie nu mi se poate întâmpla“ este o credinţă populară, o nevaccinare, o delăsare, o superficialitate, un fel de a ne descurca încurcându-ne în îngălare şi în superficialitate. Ne tot mândrim cu capacitatea de a ne descurca. Şi o avem şi ne descurcăm de minune. Capacitatea de a ne descurca este un element definitoriu pentru mentalitatea românească, dar şi pentru cultura organizaţiilor din România. Aşa facem lucrurile, demonstrând că ne putem descurca, nu neapărat fiind foarte buni profesionişti. Facem lucruri ca să demonstrăm, nu ca să facem ceea ce este în responsabilitatea noastră să facem.

Ni se pare că este bine să demonstrăm de ce suntem în stare, când ar trebui doar să fim în stare şi să facem ceea ce avem de făcut. Ne atribuim luxuri pe care nu ni le permitem, cum ar fi propriile priorităţi subiective în loc de responsabilităţile obiective. Merităm şi justificăm de ce merităm lucruri doar din perspective personale, dar scoatem justeţea sau perspectivele celorlalţi din ecuaţie. „Argumentăm logic“, dar vedem doar logica propriei perspective şi nevoi. Suntem raţionali în propria ignoranţă atunci când suntem convinşi că „mie nu mi se poate întâmpla“.

Ni se poate întâmpla tuturor, din păcate.

Dacă nu ni se întâmplă este pentru că avem noroc, nu pentru că avem vreun merit.

Probabilitatea este mică, dar posibilitatea nu ne scuteşte pe niciunul dintre noi.

Ni se pare un act de laşitate să avem o cultură a riscului sau a prevenţiei. Este mai şmecher să te descurci, este adevărat.

A anticipa este plictisitor, este pentru fraieri. „Lasă că merge“ este cheia franceză a tuturor dibuielilor şi nimerelilor. Riscul este pentru laşi, curajoşii se descurcă. Prevenţia poate fi nocivă, este pentru bătrâni sau pentru oameni prăpăstioşi, curajoşii se descurcă, nu au nevoie de prevenţie. Uităm câtă ne este propria dimensiune şi ne trezim atemporali, ne imaginăm nemuritori, metafericiţi, orbiţi şi hipnotizaţi de propria capacitate de a ne descurca. Cu siguranţă cu toţii ne descurcăm şi suntem puternici la gândul că „mie nu mi se poate întâmpla“, dar tocmai acest gând ne face superficiali, slabi şi nepregătiţi în faţa surprizei. Spunem „mie nu mi se poate întâmpla“ doar despre ce nu avem habar pentru că experienţa arată clar că, odată ce s-a întâmplat o neîntâmplată, uităm că vreodată am gândit că „mie nu mi se poate întâmpla“. Doar la urmă tot păţitu-i priceput.