Guvernul şi Banca Naţională urmează să prezinte astăzi un plan economic pentru următorii ani, în condiţiile în care nimic din ce s-a întâmplat  - bun sau rău - în România în ultimele decenii nu a fost planificat anterior în cadrul unui proiect de ţară.        

Nici cei 2-3 milioane de români din Italia şi Spania care trimit şi azi mai mulţi bani în ţară anual decât investiţiile străine directe, nici salvarea econo­miei din anii ’90 datorată lohnului în textile, nici investiţiile în auto din vestul ţării. Şi nici efervescenţa actuală a sectorului de IT&C, care dintr-o dată are valoare adăugată mai mare decât agricultura şi construcţiile.

Nimeni nu a scris nici în 1992, nici în 1996, nici în 2000 şi nici în 2004, când s-au schimbat guverne şi s-au făcut programe şi strategii, că acestea sunt posibile traiectorii pentru economia românească.

Singură ţintă care a întrunit la un moment dat consensul şi a fost un document de parcurs a fost strategia de aderare la UE şi NATO din 2000. Dar pasul următor, cum utilizăm aceste alianţe externe şi pentru ce, ce obiective vrem din punct de vedere economic, nu a mai fost făcut. Aderarea la zona euro a rămas o Fata Morgana, iar în noile condiţii de la vest nici nu se mai pune problema. România este o ţară care înaintează bâjbâind, nesigură ca în toată istoria sa, să nu supere la stânga sau la dreapta şi se adaptează 10-20 de ani mai târziu la orice trend global.

Reformele poloneze din anii ’80, mişcarea Solidarităţii, Perestroika şi Glasnostul de la est care s-au sfârşit până la urmă în destrămarea URSS, au fost abia cu un deceniu mai târziu şi în mod brutal preluate.

Privatizările şi restructurarea şoc a întreprinderilor din Polonia, Ungaria şi Cehia din anii ’90 au fost amânate cât  mai mult aici, pentru ca tensiunile acumulate să răbufnească în 1997 şi 1998.

Iar acum, când Ungaria şi Polonia dau tonul la un cântec nou - „nu mai putem creşte doar pe resurse externe şi trebuie să ne ocupăm cu adevărat de creşterea nive­lului de trai al oamenilor” -  iarăşi suntem în contra timp cu cel puţin 10 ani şi ne uităm la ei ca la soldaţi care au ieşit din front.

Când colo, atitudinea lor individualistă este împărţită mai la vest, iar ieşirea Marii Britanii din UE  este un mare semnal pentru noua politică prin care ţările se uită întâi la cum să-şi protejeze propriile resurse şi propriii cetăţeni şi abia apoi să se conformeze nu ştiu căror cerinţe de la Bruxelles.

În context, agresivitatea cu care Bruxelles-ul şi-a trimis oamenii să ceară intempestiv României şi companiilor sale de gaz să faciliteze exportul nu e de bun augur. Orice legi, directive şi regulamente s-ar invoca, parcă nu poţi să te duci cu bocancii în birouri, să confişti documente şi să faci interogatorii pe un subiect atât de sensibil – energia, gazul metan – pentru care se fac războaie şi planuri geostrategice pe decenii.

Parcă era în discuţie Uniunea Energetică din cadrul UE, erau planuri mai largi, noua conductă BRUA, care ar urma să ducă gazul din Marea Neagră direct în Austria, este acum pe mesele proiectanţilor, deci oricum era dat. Dar iată că şi ce există trebuie pus la dispoziţie neîntârziat: vă lăsăm oamenii să circule liber la muncă oriunde la noi, puneţi gazul la bătaie.

În lipsa unui pod nou, a unei autostrăzi finalizate sau a unei noi fabrici de automobile care să creeze 10.000 de locuri de muncă la Craiova, la Galaţi sau la Iaşi, mai facem un plan de 50 de pagini sau 100 în care vorbim despre nevoia de competitivitate.

În acest timp, mai la sud, turcii au terminat un nou  pod, Ozman Gazi, de 3 km, peste Marea Marmara, al doilea ca lungime din Europa şi al patrulea la nivel mondial. Şi noroc că ArcelorMittal, fostul combinat Sidex, a avut şi el partea sa de 34.000 de tone de laminate furnizate pentru construcţia sa.

De la podul de la Giurgeni - Vadu Oii, de 1,5 km, făcut în 1970, Sidexul nu a mai furnizat laminate pentru vreun mare pod din România. Galaţiul se uită lacom la orice proiect mare de infrastructură local, dar nu are cui vinde. Combinatul de Călăraşi, care trebuia să producă cale ferată pe care să circule cu 160 km pe oră, a fost terminat sub diversele acorduri cu Banca Mondială şi FMI, iar astăzi calea ferată este în derivă.  

Sau, dacă acceptăm că nu producem local şi că asta este şansa noastră, să ne exportăm forţa de muncă brută, măcar să le facem viaţa mai uşoară şi să mai facem un aeroport sau nou terminal. Mergeţi dimineaţa la 7-8 la Otopeni să vedeţi cozile de sute de persoane  de la check-in sau poliţia de frontieră, mai rău ca în trenurile de navetişti de dinainte de ’89.

Într-o ţară ca România, care plânge după investiţii, să ai producţie de ciment şi de oţel în scădere (3,2 milioane tone de oţel brut produse în 2014, faţă de 6,3 milioane de tone în 2006 şi 7,6 milioane tone de ciment produse în 2014 faţă de 8,2 mil. tone produse în 2012 şi 10,6 mil. tone în 2008) nu înseamnă macrostabilitate, ci macroderivă.  Pariem că graficele cu producţia de oţel şi ciment nu sunt în strategia prezentată astăzi.

Aşa se măsoară măreţia unei ţări - cu poduri, cu fabrici, cu gări civilizate, cu linii de cale ferată de mare viteză -  nu cu hârtii, cu planuri şi strategii de competitivitate, cu macrostabilitate şi ţinte de inflaţie atinse.

Şi, dacă vreţi, până la urmă o ţară unde gloria este la Banca Naţională pentru macro-stabilitate şi nu la Ministerul Industriei pentru o fabrică de