Maure a fost întrebat despre chestiuni serioase, legate de infrastructura din România, de autostrăzi şi culoare europene, de competitivitate, despre taxe, despre birocraţie şi despre educaţie. „Unde or fi funcţionarii guvernamentali?", m-am întrebat. Unde au fost funcţionarii guvernamentali la oricare din cele aproape 40 de ediţii ale Meet the CEO, întâlniri cu cei mai importanţi reprezentanţi ai mediului de afaceri, şefii celor mai mari companii din România. Unde au fost consilierii economici ai prim-ministrului sau de la Preşedinţie, de ce nu vin la astfel de manifestări directorii de direcţii din ministere.

Cei care trebuie să relaţioneze cu mediul de afaceri, să conceapă strategii şi politici de susţinere a economiei şi care ar putea obţine informaţii folositoare, idei născute nu din întâlniri formale, în care politeţea îngroapă businessul, ci din astfel de manifestări, vii, deschise, unde se spun lucrurilor pe nume. Avem de-a face cu o fractură deschisă între politic şi mediul de afaceri, nu spun o noutate, dar, ciudat, aceasta mi se pare a se adânci, în loc să se repare. Aceasta într-o Românie care - indiferent de raportările pompoase de creşteri de PIB - mi se pare a bate pasul pe loc.

Funcţionarii trebuie să înţeleagă ceea ce mulţi din mediul privat au priceput, că nu prea mai poţi fi angajat de la 7 la 16, după care închizi uşa şi laşi grijile pe/sub birou. Sau, mă rog, poţi fi şi aşa, dar cred că oricine procedează aşa nu va avea carieră, ci doar loc de muncă. Inşi cu locuri de muncă care promit autostrăzi, dezvoltare sau prosperitate, dar care nu depăşesc interesul propriului buzunar sau blegeala propriului dezinteres. Altfel, se socotesc predestinaţi să conducă, imuni la prostiile pe care le fac, convinşi de veşnicia fiinţei lor - vedem manifestările acestor credinţe chiar în aceste zile, de intensă agitaţie politică.

Un domn pe nume Hilaire Belloc, născut în Franţa, dar stabilit în Marea Britanie, scria la începutul veacului trecut o carte care se cheamă The Servile State, lipsită de formule economice, dar despre economie. Cartea prevestea reapariţia sclaviei, într-o formă modificată, în lumea modernă: statul slugarnic este societatea în care un grup de inşi este constrâns de construcţia legislativă şi socială să muncească pentru beneficiul unui alt grup social. Servilismul lui Belloc este o normă impusă de legislaţie; există, în societatea slugarnică, posibilitatea să refuzi această condiţie, dar cel ce procedează aşa este ostracizat. Nu este economie de piaţă, economia de piaţă se bazează pe liber arbitru, cerere şi ofertă, justiţie şi corectitudine, determinare şi compasiune.

Nu este nici comunism, unde nimeni nu-şi pune întrebări şi există supercentralism, extraplanificare şi fericire impusă. Acum gândiţi-vă cinci minute la situaţia reală a acestei naţii. Avem un grup nu prea mare de plătitori de taxe şi impozite, care susţin cea mai mare parte a bugetului de stat. Bugetul de stat este distribuit altui grup; avem aşadar plătitori de taxe şi beneficiari de taxe, fiecare grup în stare netă. Nici unul, nici celălalt nu sunt vinovate pentru starea creată, sunt victime ale sistemului. Ce iese?

Ca să îndulcim pilula, luăm doze mici de mall sau de Facebook şi credem că suntem grozavi. Un tablou al unui scoţian pe nume John Phillip, intitulat „The Dying contrabandista„ (1858), povestea unui ins care a crezut că îşi poate păcăli soarta. Dar nu a fost aşa.