Organizarea Cupei Mondiale de fotbal de anul acesta a fost câştigată de Rusia în 2010. Vladimir Putin, liderul autoritar al Rusiei, devine primul autocrat care găzduieşte competiţia de la junta militară din Argentina din 1978. Cum a pierdut Occidentul FIFA? Financial Times trece în revistă o colecţie de cărţi în engleză, franceză şi germană care oferă câteva răspunsuri.

În după-amiaza zilei de 2 decem­brie 2010, fotbalul s-a schimbat. Atunci, Sepp Blatter, preşedintele autorităţii mondiale a fotbalului, FIFA, a deschis plicurile pentru a arăta lumii că Rusia şi Qatarul vor găzdui Cupa Mondială în 2018 şi 2022. „Sunt un preşedinte fericit“, a spus el cu faţa cuprinsă de o grimasă, cu o aparentă nemulţumire. „Uitaţi-vă la poze. Nu am o faţă foarte zâmbitoare“, a recunoscut el mult mai târziu.

În altă parte a Zürich-ului, secretarul general al FIFA, Jérôme Valcke, era văzut acoperindu-şi faţa, plângându-se: „Acesta este sfârşitul FIFA“. Ambii au înţeles că alegerea comisiei executive de 22 de membri a două autocraţii va scandaliza lumea. Vladimir Putin nu a fost prezent la show pentru momentul său de glorie, probabil pentru că se aştepta ca unul dintre concurenţii occidentali ai Rusiei să învingă. Când a aflat, a sărit direct într-un avion pentru veni şi a se înfrupta din glorie în Elveţia.

Acea zi a fost o alertă roşie pentru Occident: instituţiile vestice erau subminate. Curând, a început să se dezlănţuie o serie de scandaluri care au arătat că FIFA este mai coruptă decât realizau mulţi până atunci. Majoritatea membrilor comitetului executiv (Exco) care au votat la Zürich au fost inculpaţi sau puşi sub acuzare de autorităţile americane de fapte penale, sau sancţionaţi de comisia de etică a FIFA.

„Cartonaşul roşu” este o întâlnire între rapoarte de investigaţie americane şi spectacole ale poliţiei din viaţa reală. Ken Bensinger de la BuzzFeed spune povestea agenţilor de la FBI şi de la Internal Revenue Service care i-au prins pe mulţi dintre infractorii ocrotiţi de FIFA.

Printr-o coincidenţă curioasă, pontul iniţial al FBI a venit de la Christopher Steele, fostul agent al MI6 care a avertizat în 2016 FBI despre presupusa implicare a Rusiei în campania lui Donald Trump pentru preşedinţia SUA. Cei care au sprijinit Marea Britanie în încercarea de a găzdui Cupa Mondială din 2018 l-au angajat pe Steele să adune informaţii despre ofertele rivale. N-a durat mult până când a auzit „zvonuri tulburătoare“ – inclusiv poveşti ale oficialilor care ofereau tablouri membrilor Exco în schimbul voturilor. Steele a alertat un agent al FBI în primăvara anului 2010, cu câteva luni înainte ca oferta SUA de a găzdui ediţia din 2022 să fie eliminată. Aceasta contrazice spusele de mai târziu ale lui Blatter, care susţine că Statele Unite au atacat FIFA din frustrare. Mai degrabă, acelea erau zilele în care SUA încă încercau să menţină o ordine internaţională bazată pe reguli.

Americanii şi-au văzut şansa atunci când agentul IRS Steve Berryman, înnebunit după fotbal, una dintre sursele cele mai bune ale lui Bensinger şi, prin urmare, eroul acestei cărţi, a descoperit că reprezentantul american al Exco Chuck Blazer nu şi-a mai depus declaraţiile de venit la Fisc de cel puţin 17 ani. Bărbatul cu barbă albă, Blazer, era la fel de lacom pe cât era de obez. „Arăţi exact ca Karl Marx!“, i-a spus odată Putin.

Când federalii i-au spus lui Blazer că ştiu suficient pentru a-l băga pentru mulţi ani la închisoare, el a fost de acord să poarte un microfon ascuns pentru ca autorităţile americane să prindă alţi funcţionari corupţi. De asemenea, le-a făcut agenţilor FBI introducerea în corupţia de zi cu zi din fotbalul internaţional: un oficial vinde ieftin unei agenţii de marketing drepturile de televiziune sau de sponsorizare pentru un turneu şi, în schimb, primeşte un cadou. Greşeala lui Blazer a fost că a adus o parte din banii primiţi ca mită în Statele Unite, unde au fost depistaţi de justiţia americană.

FBI a urmărit penal oficialii din fotbal în temeiul legilor contra crimei organizate din SUA, tratând în fapt FIFA ca pe o mafie. Anii de anchetă discretă au condus, în final, la un raid în primele ore ale zilei în incinta hotelului Baur au Lac din Zürich în mai 2015 şi la primele arestări. Au urmat mai multe arestări, întrucât oficialii corupţi au cedat şi au început să mărturisească. Blazer a murit anul trecut, înainte de a fi condamnat, dar mulţi dintre prietenii lui sunt acum în închisoare.

Cu toate acestea, băieţii buni nu au câştigat. Noi infractori au urcat la putere pentru a-i înlocui pe locotenenţii captivi ai regelui, la fel ca în mafie, spune Bensinger. FBI a luat la ţintă doar corupţia în America. Alte continente abia dacă au fost atinse de febra justiţiei, deşi unele forţe de poliţie europene urmăresc firul FBI. Elveţia continuă investigaţiile în cazul Blatter, care a demisionat din funcţia de preşedinte după câteva zile de la raidul din Baur au Lac. Dar visul de a curăţa FIFA nu a devenit realitate.

Deocamdată, nu există nicio forţă externă puternică care să facă presiuni în acest sens. Kremlinul – încruntat la SUA pentru că îi hărţuieşte un aliat şi pătează luciul Cupei Mondiale – n-a avut de ce să-şi facă prea multe griji. Rusia şi Qatarul şi-au păstrat turneele şi aproape că nimeni nu a încercat să organizeze o rezistenţă. Urmează o altă victorie internaţională pentru Putin.

Russkij Futbol, o excelentă colecţie germană de eseuri, face lumină în relaţia Rusiei cu fotbalul încă din vremea ţarilor. La primul meci public din St. Petersburg, în 1893, spectatorii au râs în timp ce jucători în alb se bălăceau în noroi.

Fotbalul abia dacă mai există în unele regiuni ruseşti. Însă i-a fermecat pe ţăranii dezrădăcinaţi care s-au înghesuit în oraşe în timpul industrializării forţate din anii 1930. Şeful cu tendinţe ucigaşe al poliţiei secrete a lui Stalin Lavrenti Beria, un împătimit al fotbalului, a preluat conducerea Dynamo Moscova. Cum să-i anihilezi pe rivalii de la Spartak? Le trimiţi liderii în gulag.

Un eseu al jurnalistului Johannes Aumüller descrie relaţia Rusiei cu FIFA. După ce unii sponsori au întors spatele organizaţiei, Gazprom, cel mai mare exportator de gaze naturale din lume, controlat de statul rus, le-a luat locul fericit ca „partener oficial“. La 18 luni după ce Franz Beckenbauer a părăsit Exco, „Der Kaiser“ – căpitan legendar şi fost manager al echipei naţionale germane – a fost numit ambasador al Societăţii Gazelor din Rusia, organizaţie susţinută de Gazprom. Între timp, organizarea Cupei Mondiale a adus şi mai mulţi înalţi oficiali ruşi în preajma FIFA.

După eşecul lui Putin de a aduce „cea de-a doua modernizare“ a Rusiei, spectacolele sportive au devenit o modalitate de a satisface populaţia, scrie istoricul Diethelm Blecking.  Evenimentele sportive demonstrative aduc beneficii şi apropiaţilor lui Putin, adesea sub forma contractelor pentru construcţii.

Costurile turneului din Rusia au fost estimate în mod conservator la 10 miliarde de euro, Cupa Mondială 2018 devenind astfel cea mai scumpă din istorie. Cu toate acestea, este un chilipir în comparaţie cu Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci din 2014, care au costat aproximativ 40 de miliarde de euro, mai mult decât toate cele 21 de astfel de întreceri sportive combinate.

În câteva săptămâni, câteva dintre stadioanele noi din Rusia vor deveni elefanţi albi în oraşele provinciale unde puţini oameni urmăresc fotbalul de ligă. Acestea cu toate că mulţi copii ruşi nu apucă niciodată să joace pe terenuri adevărate sub îndrumarea antrenorilor calificaţi, se plânge scriitorul Ildar Abusjarow într-un eseu plin de regrete.

Nu este de mirare că echipa naţională a Rusiei este la pământ – e clasată pe locul 66 în lume – în timp ce social media rusă este plină de critici la adresa stadioanelor supraevaluate.

Fotbalul are nevoie de reformă. Celelalte două cărţi examinate pun problema dacă nu cumva fanii pot face acest lucru. Danny Cohn-Bendit a condus revoluţia studenţească din Paris din mai 1968, după care a fost timp de zeci de ani politician verde franco-german. Titlul cărţii sale, Sous les crampons... la plage (Sub crampoane... plaja) evocă sloganul din ’68, „Sub piatră, plajă”.

Însă Cohn-Bendit a sărit peste aniversarea de luna trecută a revoluţiei studenţeşti. Sătul să mai producă nostalgie despre o epocă trecută, el a scris în schimb autobiografia unui fan al fotbalului. El pare să fie capabil de la fel de multă pasiune când urmăreşte un joc de fotbal în sufragerie ca atunci când stătea pe baricadele din Paris.

Născut în sud-vestul Franţei în 1945 din părinţi refugiaţi de origine germană şi evreiască, Cohn-Bendit a crescut între Paris şi Frankfurt. La fel ca în cazul multora dintre noi, pasiunea lui pentru o echipă de fotbal a început cu un meci de cupă mondială  în cazul său, victoria Germaniei de Vest asupra Ungariei în finala din 1954. Cohn-Bendit a ţinut cu ungurii şi, din motive evidente, a rămas întotdeauna îndârjit împotriva Germaniei.

Pasiunea sa pentru fotbal este ceva rar în rândul francezilor 68-işti, dintre care majoritatea au respins fotbalul ca fiind „opiul poporului“. Din fericire, după ce a fost expulzat de Franţa, a descoperit că nemţii de stânga nu au avut astfel de inhibiţii. Urmărind alături de locuitorii comunei sale din Frankfurt celebrul meci dintre Germania de Est şi Germania de Vest din Cupa Mondială 1974, Cohn-Bendit i-a enervat pe toţi ceilalţi aplaudând pentru estici.

Cartea este plină de astfel de amintiri de fan, adesea banale, dar scrise din inimă şi, prin urmare, fermecătoare. Franco-germanul întâlneşte eroi din fotbal, cum ar fi antrenorul echipei Franţei Michel Hidalgo, care, după ce a câştigat Campionatul European din 1984, îl îmbrăţişează şi exclamă: „Danny, e mai bine decât în ’68!“.

Când Cohn-Bendit se îndepărtează de autobiografie pentru a-şi da cu părerea despre joc şi jucători, el coboară aria expertizei din eşalonul secund. El scrie cu certitudinea celebrităţii că toate gândurile sale sunt fascinante. Dar are, de asemenea, o abilitate de politician de a stabili o agendă. Sous les crampons... susţine că jucătorii de astăzi sunt plătiţi prea mult; că autocraţii ca Rusia (unde are interdicţie de vizită) nu ar trebui să găzduiască Cupele Mondiale; că fotbalul trebuie să-şi deschidă ochii la dopaj; şi că FIFA ar trebui să lase jucătorii să facă declaraţii politice. Scopul lui este un fotbal care „corespunde principiilor mele“.

Autorii cărţii „Activismului în fotbal şi pentru suporteri din Europa: al cui joc este acesta?” cred că fanii pot face acest lucru posibil. Cartea lor este una dintre cele multe care au ieşit printr-un mare proiect finanţat de UE, „Cercetarea fotbalului într-o Europă extinsă“. Autorii provin din întreaga Europă şi spun câteva poveşti bune, deşi de cele mai multe ori în exprimare academică, care nu este tocmai engleză pentru toată lumea. Cartea are o agendă: fotbalul aparţine fanilor, care trebuie să înlăture controlul intereselor băneşti. Autorii au colectat exemple de cum poate fi făcut acest lucru. Începând cu salvarea din 1992 de către fani a micii echipe Northampton, organizaţiile de suporteri au salvat şi au condus multe cluburi britanice mai mici. Acum ideea se răspândeşte.

Patru cluburi spaniole, inclusiv giganţii Barcelona şi Real Madrid, sunt deţinute oficial şi conduse de membrii lor („socios“). Germania interzice investitorilor din afară să preia cluburi. În Croaţia, acţiunile comune ale suporterilor cluburilor rivale au oprit autorităţile de la a restricţiona achiziţionarea de bilete de către fanii străini.

Cu toate acestea, autorii sunt destul de cinstiţi pentru a recunoaşte că toate acestea au o putere foarte mică. „Rolul suporterilor în managementul cluburilor şi, în special, în procesul de luare a deciziilor în cluburi rămâne marginal“, au scris ei. Miliardarul Florentino Pérez conduce Real Madrid, deşi trebuie să-i mulţumească pe sociosi pentru a-şi asigura realegerea ca preşedinte. Alţi oficiali îi resping pe suporteri, pentru ei aceştia fiind fie simpli consumatori, fie huligani. Davor Suker, preşedintele federaţiei de fotbal a Croaţiei, a făcut următoarele comentarii după demonstraţiile suporterilor din 2014: „Fanii nu au nimic de-a face cu conducerea cluburilor. Ei ar trebui

să se bucure pentru cluburile lor şi asta e.”

Într-adevăr, fanii, în general, nu au bani şi nici timpul necesar pentru a conduce cluburile. De asemenea, judecând după stadioanele aglomerate şi contractele de televizare, majoritatea fanilor iubesc fotbalul modern comercializat.

Cel puţin suporterii au acces săptămânal la cluburile lor. Ei pot protesta în tribune sau pot boicota jocuri. Dar nu au aproape niciun acces la FIFA, în palatul securizat, în mare parte subteran, al acesteia, din Zürich. („Locurile în care oamenii iau decizii ar trebui să aibă doar lumină indirectă“, este un comentariu de-al lui Blatter despre transparenţă.) Micul procent din suporterii din întreaga lume care vor veni la Cupa Mondială va fi mai interesaţi de jocuri decât să protesteze faţă de FIFA sau de Putin. După turneu, FIFA va fi liberă să-şi numere câştigurile în pace şi să decidă cât de multe monede să le arunce copiilor ruşi fără un teren de joc. Bensinger spunea despre Cupa Mondială din 2010 din Africa de Sud: „După unele estimări, FIFA a donat mai puţin de o zecime din 1% din profiturile sale din turneu“.

Fanii nu vor schimba FIFA. Orice reformă ar necesita un fel de acţiune colectivă globală condusă de state. Fotbalul, ca şi altele, este o lume a autocraţilor.