Era final de octombrie 2006 când am pus prima dată piciorul în redacţia BUSINESS Magazin. Aveam deja vreo cinci ani de experienţă în media locală din Sibiu - radio şi presă scrisă -, dar mutarea în Bucureşti, adică în presa centrală, a fost ca un duş rece. De fapt, ce spun eu rece? Îngheţat! Practic, vreo jumătate de an am mers zilnic la redacţie cu inima cât un purice. Nu că mi-ar fi lipsit entuziasmul sau dorinţa de a reuşi, dar, ca să fiu sinceră, îmi era frică! Frică de ideea că poate nu sunt suficient de bună. În mod surprinzător, sau poate nu, chiar această frică m-a ajutat să devin ceea ce sunt astăzi: comunicator şi psiholog. Dacă în jurnalism mă „chinuiam” (la propriu - în primul an) să „traduc” în limbaj simplu lumea afacerilor - cine ce a mai cumpărat, cât de mult a crescut retailul în România sau de ce nu merge o strategie de business -, acum încerc să aduc claritate şi pe un alt palier: emoţiile şi relaţiile.

În 2006, când eram redactor-şef adjunct la Rondul de Sibiu, coordonam o echipă de redactori, editam articole şi participam la şedinţe de strategie cu proprietarii ziarului. Practic, la 24 de ani, ajunsesem într-o poziţie care suna bine pe hârtie, dar care, în realitate, mă făcea să simt că umblu zilnic cu un impostor la braţ. Oricât de multe lucruri făceam bine, îmi şopteam constant: „Nu eşti suficient de bună, mai ai mult de învăţat!”. Şi oricât de bine ar fi mers lucrurile acolo, îmi doream mai mult.

Mă visam la Bucureşti, acolo unde „se dă ora exactă” în presă, aspiram la ceva mai mare. Descoperisem The Economist, Financial Times, Ziarul Financiar, BUSINESS Magazin şi Capital, şi pentru mine, publicaţiile de business erau visul suprem. Deşi nu aveam cine ştie ce cunoştinţe în zona financiară - doar scriam într-un cotidian şi mă împrietenisem mai mult cu învăţământul şi sănătatea - reuşeam să înţeleg informaţiile. În mintea mea, Ziarul Financiar era echivalentul românesc al lui Financial Times, iar BUSINESS Magazin al lui The Economist, iar autorii articolelor pe care le citeam în paginile revistei mi se păreau nişte genii. Ştiţi momentul acela când citeşti ceva ce-ţi place mult şi te trezeşti visând cu ochii deschişi: „Wow, dacă aş ajunge şi eu acolo şi aş reuşi să scriu aşa, m-aş considera un jurnalist adevărat”? Ei bine, fix la asta mă gândeam eu de fiecare dată când răsfoiam BM.

Şi, într-o zi, deschid site-ul Ziarului Financiar şi văd un anunţ: căutau redactori pentru o nouă revistă de business - Target. Se menţiona că abordarea subiectelor era mai narativă, cu accent pe oamenii din spatele afacerilor, ceva ce credeam că aş putea face şi eu. Mi-am luat inima-n dinţi şi am aplicat. Am trecut de selecţie, iar la scurt timp am primit un telefon de la Cristian Hostiuc (Fini), care m-a chemat la Bucureşti pentru interviu.

Mi-e greu să pun în cuvinte ce-am simţit, dar când am păşit prima dată în sediul din spatele magazinului Cocor, la etajul 1, unde se aflau redacţiile ZF, BUSINESS Magazin şi Target, m-a cuprins o ameţeală în care frica şi îndoiala se amestecau ca într-un vârtej. Toată lumea era ocupată, scria de zor, concentrată pe treabă - păreau că nici n-au timp să respire, darămite să mă bage pe mine în seamă. Tot ce mai reţin clar e că, la un moment dat, Fini a decis: „Tu te potriveşti la Business Magazin”. Nu ştiu ce expresie am avut pe faţă atunci, dar în capul meu era haos total: „Cum să scriu eu la Business Magazin? Oare nu şi-au dat seama că nu sunt suficient de bună?”.

Între noi fie vorba, aveam dreptate, chiar nu eram suficient de bună, cel puţin nu la început. Primele luni au fost un adevărat chin. Şedinţele de redacţie erau, sincer, o enigmă totală pentru mine. Cifre de afaceri, profit, EBITDA - era ca şi cum se vorbea în altă limbă. Mă simţeam singura care nu înţelege absolut nimic, iar asta nu făcea decât să-mi alimenteze nesiguranţele. Stăteam zilnic până târziu în redacţie, încercând să desluşesc ce însemnau acei termeni şi cum să îi folosesc corect în articole, cum să interpretez informaţii pe care le primeam de la surse şi dedesubturi din companiile despre care scriam. Nu de puţine ori ajungeam seara acasă şi plângeam de frustrare. Dar, paradoxal, ideea de a renunţa nu mi-a trecut niciodată prin minte.

Şi de aici începe partea magică a poveştii. Deşi mă simţeam complet depăşită, colegii din redacţie au fost extraordinari. Mai ales Anca Bărbulescu, Ioana Mihai, Crenguţa Nicolae şi Dorin Oancea, care au avut o răbdare de fier cu mine. Nu doar că m-au încurajat, dar mi-au dat şi feedback concret, care m-a ajutat enorm.Anca, de exemplu, se uita peste articolele mele înainte să i le trimit Ioanei, care era responsabilă cu iniţierea mea în retail, domeniul care-mi fusese alocat. Reformula pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, şi îmi explica direct pe draft ce trebuie schimbat. Apoi, Ioana prelua şi îmi trimitea observaţii detaliate cu track changes, arătându-mi pas cu pas cum să îmi îmbunătăţesc stilul. După Ioana, articolul ajungea la Crenguţa, care scotea varianta finală, tot cu track changes, ca să pot învăţa din fiecare modificare. Încet-încet, am început să prind stilul şi să înţeleg exact ce se aştepta de la mine. Devenisem obsedată de ideea de a nu mai repeta aceleaşi greşeli şi, deşi progresul mie îmi părea lent, fiecare articol terminat care primea BT (bun de tipar) era o mică victorie.

Un an şi jumătate mai târziu, în 2008, am câştigat premiul „Tânărul Jurnalist al Anului 2007” la secţiunea Mediu şi Ecologie, în cadrul unui concurs organizat de Freedom House. Pentru mine, acesta a fost momentul în care am simţit că, în sfârşit, fac parte din echipa Business Magazin. A fost ca o validare, o confirmare că tot efortul, nesiguranţa şi orele de muncă nu au fost în zadar.

Acum, uitându-mă înapoi, îmi dau seama că experienţa BUSINESS Magazin a fost, fără îndoială, cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Mi-a întors viaţa complet pe dos - un adevărat 360° - şi a pus bazele solide pentru omul şi profesionistul care sunt astăzi. Oricât de confortabilă ar fi fost viaţa mea în Sibiu, simţeam că nu sunt acolo unde trebuie. Bucureştiul, cu toată nebunia lui, a fost exact ceea ce aveam nevoie pentru a mă dezvolta profesional şi personal. Şi, culmea, acea frică iniţială de eşec a fost motorul care m-a împins să devin mai bună. Am învăţat că cele mai mari frici sunt de fapt oportunităţi. Frica, deşi adesea paralizantă la prima vedere, ne poate provoca să ne depăşim propriile limite şi să găsim resurse interioare pe care nici nu ştiam că le avem. Pe mine, teama de a nu fi suficient de bună m-a motivat să muncesc de trei ori mai mult, să mă autodepăşesc şi, în final, să realizez că am fost mereu suficientă.

Atunci când recunoaştem frica şi ne dăm voie să o simţim, dar totuşi continuăm să mergem înainte, poate chiar intrând în ea cu un curaj inconştient, experimentăm o adevărată autotransformare. Pentru că atunci când suntem puşi la încercare, descoperim în noi o forţă extraordinară. Iar această forţă nu provine doar din noi înşine, ci şi din suportul celor din jurul nostru. Am fost extrem de norocoasă să am în jurul meu oameni care nu doar că mi-au subliniat calităţile, ci mi-au oferit şi sprijin concret atunci când aveam cea mai mare nevoie. Niciodată nu m-am simţit judecată sau pusă la colţ pentru greşelile mele. Dimpotrivă, fiecare corectură, fiecare observaţie şi fiecare lecţie au fost paşi înainte, nu mustrări. La BUSINESS Magazin am învăţat nu doar să fiu un jurnalist mai bun, ci şi o persoană mai deschisă, mai receptivă la feedback şi mai atentă la detalii. Mi-am dat seama că greşelile fac parte din proces şi că, de fapt, fiecare eroare este o oportunitate de învăţare.

Au trecut 18 ani de la acele începuturi - practic, sărbătoresc şi eu „majoratul” în presa de business chiar când BM aniversează 20 de ani de la prima ediţie! Coincidenţă? Sau poate Universul mi-a făcut cadou ocazia perfectă de a-mi exprima recunoştinţa pentru echipa extraordinară care mi-a fost alături. Şi aici îi includ şi pe părinţii mei, care m-au susţinu dintotdeauna continuu, indiferent de ce decizii am luat, şi mi-au predat, aşa cum au ştiut ei mai bine, lecţia de a învăţa de la alţii (mai buni), nu de a mă compara cu ei. Poate de aceea îmi place să fiu înconjurată de oameni mai deştepţi decât mine - să învăţ de la ei şi să mă străduiesc să ţin pasul.

Tot ce am trăit mi-a arătat foarte clar că drumul spre orice vis nu e niciodată drept sau lipsit de obstacole. Dar dacă ai curajul să-ţi înfrunţi temerile, să perseverezi şi să înveţi din greşeli, vei ajunge acolo unde ţi-ai propus. Da, e dificil şi poate copleşitor uneori, dar de cele mai multe ori, frica îţi arată că eşti pe cale să faci un salt important. În loc să o eviţi, priveşte-o ca pe o invitaţie la evoluţie.

Celor aflaţi acum la început de drum, le-aş spune doar atât: nu vă subestimaţi! Chiar şi când simţiţi că nu sunteţi suficient de buni, amintiţi-vă că fiecare pas înainte este o dovadă a potenţialului vostru. Fiecare provocare este o rampă de lansare către ceea ce urmează să deveniţi. Şi, deşi nu va fi întotdeauna uşor, merită efortul. Dacă eu, o fată simplă de la ţară, din satul Valea Vânturilor, comuna Braloştiţa, am ajuns astăzi în paginile visului meu de profesionist, înseamnă că oricine poate. E nevoie de un vis şi de acţiuni constante. Şi să nu renunţi, mai ales atunci când îţi vine să laşi totul baltă. Fix atunci e momentul să te ţii tare.

La mulţi ani,

Business Magazin!

Îţi mulţumesc că ai fost fundaţia pe care am construit ce sunt astăzi ca profesionist şi pentru că mi-ai oferit şi o prietenă pe viaţă.

A făcut parte din echipa BM în perioada 2006-2009