Justificarea pentru astfel de interdicţii asupra suveranităţii corporale este că oamenii trebuie împiedicaţi să obţină astfel de avantaje financiare pentru a nu îşi face singuri rău, iar vânzarea unei asigurări de viaţă se poate crede că ar fi un astfel de stimulent. Un posibil beneficiar al acestor tipuri de tranzacţii ar putea încerca, de exemplu, să obţină un acord mai bun prin oferirea unei garanţii că, dacă nu va muri, să spunem, în cinci ani, se va sinucide, astfel încât cumpărătorul să încaseze poliţa.

Un astfel de exemplu este exagerat, dar istoria a demonstrat că atunci când este oferită o sumă de bani în funcţie de moartea cuiva, oameni fără scrupule pot interveni să grăbească moartea acestuia. În Anglia secolelor XVI-XVII era legal să beneficiezi de poliţia de asigurare a unei persoane necunoscute şi aceste poliţe speculative au rezultat deseori în moartea asiguratului, potrivit istoricului Sharon Ann Murphy.

În lumea modernă nu sunt cunoscute cazuri de crime pentru colectarea primelor de asigurare vândute în timpul vieţii titularilor. Această practică financiară a apărut nu ca o schemă ilegală, ci ca o cale de a-i ajuta pe cei cu boli în faze terminale.

La sfârşitul anilor 1980, oameni bolnavi de SIDA aveau deseori puţin timp de trăit şi o mare nevoie de bani.

Ca răspuns, experţii financiari au înfiinţat sistemul tranzacţiilor numite viatical settlement, de vânzare a poliţelor de asigurare în schimbul unei sume în numerar. Barurile şi cluburile de homosexuali au fost împânzite cu fluturaşi în care oamenii erau încurajaţi să îşi vândă poliţele de asigurări de viaţă. Unii planificatori financiari au trimis vorbă şi în spitale, în căutarea doritorilor.

Spre sfârşitul anilor 1990, brokerii au realizat că gândirea lor a fost prea limitată. „Investitorii care au început această industrie şi-au dat seama că clienţii nu trebuie să fie neapărat oameni infectaţi cu HIV. Poate fi vorba despre oricine cu o vârstă sau o stare de sănătate care le scurtează speranţa de viaţă“, a explicat John Kraemer, broker în sudul Californiei.

Prin această schimbare de brand şi redefinire, afacerile cu poliţe de asigurări au crescut cu uşurinţă, iar în 2007 au ajuns la tranzacţii de 12 miliarde de dolari. Recesiunea a dat o lovitură puternică acestei industrii, ca şi cazurile de fraudă în care brokeri fără scrupule au convins oamenii să încheie contracte de asigurări de viaţă doar pentru a le revinde câţiva ani mai târziu.

În 2010, în SUA au avut loc tranzacţii de acest tip în valoare de numai 3,8 miliarde de dolari, dar cei din interiorul industriei speră că vânzările vot depăşi până la urmă recordul din 2007.

În Statele Unite sunt active poliţe de asigurări de viaţă în valoare de 18.000 de miliarde de dolari şi foarte puţini oameni ştiu că pot să le şi vândă.

Susţinătorii vânzărilor poliţelor de asigurări de viaţă spun că acestea oferă ajutor în perioadele dificile, în special în cazul vârstnicilor. „Trebuie spus sus şi tare că vânzarea poliţelor de asigurare este o opţiune“, a declarat Scott Page, preşedintele Lifeline Program, o companie mare specializată în aceste tranzacţii.

Pentru posibilii investitori, tranzacţiile cu poliţe de asigurări de viaţă reprezintă plasamente fără riscuri. Indicele Dow poate să crească sau să scadă. Încasarea unei asigurări de viaţă nu are aproape nicio legătură cu fluctuaţiile pieţei. În plus, ambii participanţi la o tranzacţie au de câştigat. Vânzătorul este plătit în avans, iar cumpărătorul încasează şi mai mult, mai târziu.

Într-o dimineaţă senină dar rece în Los Angeles, Ruben Robles i-a permis unui reporter al New York Times să îl însoţească la oncologul său, Jeremy Rudnick. „Cum te simţi?“, l-a întrebat acesta, iar răspunsul a fost „Bine“. În realitate, Robles a avut nevoie de 10 minute să parcurgă o scurtă distanţă din parcare până în cabinetul medicului, iar cuvintele le pronunţă cu greutate. Dar, una peste alta, Robles a contrazis rapoartele privind speranţa sa de viaţă, care anticipau că ar fi urmat să moară până în 2008.

Cu toate progresele care au avut loc în ştiinţa evaluării speranţei de viaţă, moartea rămâne una dintre cele mai nesigure „certitudini“. Când investeşti în poliţia de asigurare a unei persoane, faci un pariu. Iar pariurile depind de probabilităţi care nu pot fi controlate. În cazul lui Robles, evoluţia sa a fost neaşteptat de bună în anii care au urmat teribilului diagnostic, iar explicaţia este dincolo de ştiinţa medicală şi socială. Medicul său estimează că mai puţin de 5% dintre pacienţii cu boala lui Robles au o astfel de evoluţie favorabilă, dar a spus că a văzut pacienţi care au fost stabili şi 20 de ani. Un astfel de caz contrazice probabilitatea, dar cineva tot trebuie să o facă.