"Fabrica înseamnă multe hale. O oră ne plimbăm să facem fotografii. Sunt două hectare", spunea în debutul interviului Radu Spirea, şeful Vesta Investment, în biroul său din Otopeni, situat în vecinătatea centurii de ocolire a Bucureştiului. Afacerea sa a început în 1994, după câţiva ani în care a lucrat ca inginer de transporturi la întreprinderea de căi ferate. Spune că Revoluţia l-a prins "exact aşa cum trebuie", la numai 27 de ani, întrucât nu apucase să "prindă rădăcini" în sistemul de stat: "Nu eram însurat, nu aveam copii, eram pe banii mei". Vorbeşte despre sine ca fiind la acea vreme un tip studios, care terminase şi a doua facultate - administraţie publică - şi a început şi ASE, însă vremurile nu i-au permis să ducă la capăt studiile.

"Fără să am nimic în cap am renunţat la slujba mea şi, plăcându-mi istoria, am simţit că e momentul să fac ceva pentru că orice schimbare de sistem e o ocazie unică", rememorează Spirea. Tatăl său l-a acuzat de inconştienţă după ce a renunţat la postul de şef serviciu în cadrul CFR, unul bine plătit, dar tânărul a început să înoate în oportunităţile de atunci. A început cu un business de papetărie şi mai apoi cu unul de transporturi. Avea un unchi în Belgia prin care reuşea să aducă produsele în ţară pe care mai apoi le comercializa, iar ulterior şi-a cumpărat două camioane cu care transporta mărfuri pentru diferiţi agenţi economici - "o afacere care a mers binişor vreo doi ani".

Îşi aminteşte de întâlnirea cu un partener de afaceri străin care i-a spus că în momentul în care ajungi în România cu maşina, venind din vestul Europei, ţara se scufundă în întuneric, dată fiind starea precară a şoselelor de la începutul anilor 1990 şi aşa i-a venit ideea dezvoltării unei afaceri. Pe seama unui împrumut de 150.000 de dolari contractat în 1994 de la un cunoscut, devenit şi acţionar majoritar în business, împrumut pe care avea să-l plătească scump ulterior, a demarat afacerea Vesta. "Multă lume îşi cumpărase după Revoluţie camioane şi remorci pe care le ţineau în faţa porţii. Fiind nesemnalizate, erau kamikaze", spune Spirea, cu trimitere la un studiu realizat cu şeful Poliţiei Rutiere de la acea vreme. După în primul an în care s-a introdus obligaţia de a se monta panouri reflectorizante în partea din spate a acelor vehicule, numărul de coliziuni s-a redus semnificativ. Spirea a înţeles mai bine modul în care semnalizarea rutieră funcţionează după ce a mers în Germania la un producător similar celui pe care avea să-l dezvolte mai apoi în România.

A început cu doi muncitori, iar afacerea a crescut constant de la an la an în ţara în care indicatoarele şi marcajele rutiere lipseau sau erau de multă vreme ieşite din uz. Trei ani mai târziu ajunsese deja la 40-50 de angajaţi şi a simţit nevoia să-şi răscumpere societatea de la partenerul de afaceri, motiv pentru care a plătit 721.000 de dolari - sumă pe care şi-o aminteşte cu exactitate pentru că "am plătit cu toţi banii pe care îi aveam la acea vreme şi am rămas fără niciun leu". Spune că a fost mai uşor după ce a rămas singur, însă abia după doi ani, dat fiind că a rămas decapitalizat şi a trebuit să facă faţă businessului cu buzunarele goale. Ulterior a început planul de investiţii, mai exact să cumpere halele situate lângă podul de la Otopeni peste centura Bucureştiului: "Mi-am dat seama încă din 1994 că este o zonă excelentă: are acces concomitent la DN1, la centură, am cale ferată, aeroportul e la doi paşi şi sunt şi aproape de ieşirea din ţară, iar spaţiul de producţie este excepţional". Cumpărarea terenurilor s-a întins pe aproape zece ani, ultimele contracte de vânzare-cumpărare fiind semnate în 2006.

Managerul recunoaşte că îşi făcuse planuri mari legate de creşterea businessului său odată cu anii 2004 şi 2007, aderarea la NATO şi, respectiv, la Uniunea Europeană, când lucrurile începuseră "uşor, uşor" să meargă. Practic, din 2006, Spirea remarcă un elan al proiectelor de infrastructură, ceea ce l-a determinat să ajungă astăzi la aproape 200 de angajaţi. Mentalităţile sunt însă greu de schimbat. La capitolul marcaje rutiere, nu e preferată vopseaua care durează doi-trei ani, care costă cam 20 de euro per metru pătrat, însă şi astăzi e preferată cea de patru euro, care durează doar câteva luni. 60% din marcajele existente în prezent sunt din cele care rezistă puţin.

Deşi a avut mulţi ani dificili în afacerea Vesta, Radu Spirea spune că anul 2012 e de departe cel mai greu an cu care s-a întâlnit vreodată.