De la Braşov, la Oxford

– Românii vă cunosc destul de puţin. Ne-aţi pu­tea spune unde a început povestea colaborării dvs. cu Prinţul de Wales?

– Povestea mea pleacă de la faptul că m-am năs­cut la Braşov, într-un oraş minunat de munte. Îmi place să spun că oraşul m-a ales pe mine, fiindcă am avut în viaţa asta două mari pasiuni, care poate n-ar fi existat dacă m-aş fi năs­cut în altă parte: sporturile de iarnă, pe care le practic de la cinci ani, şi arhitec­tu­ra. În co­pilărie, mama mă tot certa, îmi atrăgea atenţia să nu merg pe „Du­pă ziduri”, adică pe latura de nord-vest a ce­tăţii medievale a Bra­şo­vu­lui, pe unde era scur­tătura spre autobuzul care pleca spre Poiană, pentru că cir­culau tot felul de legende de b­ăgat spai­ma-n copii şi-n părinţi. Eu îi ignoram însă sfatul, fiindcă nicăieri nu aveam mai aproape cele două lucruri pe care le iubeam: de-o parte, po­vârnişul cu pinii încărcaţi de zăpadă, de alta, zidurile ce­tăţii, cu turnurile sale, ce apărau cândva căsuţele de altădată ale braşovenilor.

– Aţi reuşit să împăcaţi cele două pasiuni?

– Am făcut sport de performanţă, dar, în paralel, am urmat şi studii de arhitectură, la Universitatea „Ion Mincu” din Bucureşti. Am făcut parte din echi­pa naţională la schi şi am fost ani de zile campioana naţională a României la snowboard alpin. Pe pârtie, l-am cunoscut pe fostul meu soţ, datorită căruia am ajuns în Anglia. Aşa se face că, la 24 de ani, după ce am luat licenţa în arhitectură, la Bucureşti, am plecat să studiez doi ani la Oxford, un loc de care mă în­drăgostisem încă de la 19 ani, de la prima mea vizită în Marea Britanie. La încheierea master-ului, am avut marea şansă de a fi bene­fi­ciara bursei SPAB (Society for the Protection of Ancient Buildings) – Societatea pentru Protecţia Clă­dirilor Vechi, o bursă extrem de importantă, care în­semna ca, timp de nouă luni de zile, să călătoresc, alături de încă trei colegi, pe toate şantierele impor­tan­te din Marea Britanie, pentru a învăţa lucruri prac­tice despre restaurare de la cei mai buni meşteri din toate domeniile. În timpul acestei burse, am fost invi­taţi de Alteţa Sa Regală, Prinţul de Wales, să vizităm domeniul de la Highgrove, unde erau în desfăşurare câteva şantiere în care se impli­case unul din co­legii noştri bursieri.

– Era prima oară când v-aţi aflat faţă în faţă cu Alteţa Sa?

Da, era prima oară. Ulterior, am fost invitaţi şi la Poundbury, un proiect foarte drag Prinţului, un ex­periment urban, care-şi propunea construirea unui orăşel după model tradiţional, care să ofere lo­cui­torilor posibilitatea de a crea o comunitate, de a lucra acolo, de a petrece timp împreună, de a-şi cu­noaşte ve­cinii. E un contraexemplu pentru modelul corpo­ra­tist de astăzi, care te face să nu mai ai timp decât de birou. Prinţul Charles este un mare susţi­nător al con­servării şi restaurării arhitecturii tradi­ţio­nale. Iar An­glia este, cu siguranţă, ţara cea mai po­trivită, dacă vrei să înveţi ceva despre conservare şi reabilitare arhitecturală. Trecutul face parte din felul lor de a fi, îl preţuiesc, îl romanţează, sunt mândri de faptul că au fost un imperiu cândva, un factor civilizator în lu­me. Asta lasă, desigur, urme şi în grija pe care o poar­tă pentru patrimoniu.

– După mai bine de zece ani de Marea Britanie, iată-vă însă, din nou, la Braşov. Ce v-a făcut să vă întoarceţi în ţară?

– Întoarcerea mea se dato­rea­ză unor proiecte în care m-am implicat, alături de Fun­daţia „Mihai Emi­nescu”, fun­da­ţie aflată sub patronajul Alteţei Sale. S-a întâmplat să mă în­drăgostesc de satul Meşendorf (Dacia), din judeţul Braşov, şi aproape din impuls, am cum­pă­rat o căsuţă aflată în paragină. Era atât de frumoasă şi era pur şi simplu păcat să dispară. Am cumpărat-o, fără să ştiu exact ce urma să fac, fiindcă trebuia să mă întorc în Anglia. Gândul mi-a rămas însă la ea, aşa că, după o vreme, în 2008, am revenit în România să o res­ta­urez, fără să ştiu pentru cât timp. Şi iată-mă că sunt în­că aici. Între timp, am mai cumpărat o casă superbă din sat, fiindcă m-am îndră­gostit de o presă de stru­guri, care exista în gospo­dărie, una din suratele celei care se află, azi, la Mu­zeul Satului din Bucureşti. Şi fiindcă, la un moment dat, aveam două şantiere des­chise, am ajuns să orga­nizez ateliere de lucru la Me­şendorf pentru studenţi şi tineri arhitecţi. Am avut parte de o experienţă ex­traordinară cu acea bursă SPAB, şi mi-am dorit foarte mult să pot, la rândul meu, să le ofer celor ti­neri mă­car un stagiu de o săptămână, ca să-i ajut să-şi descopere pasiunea pentru ceea ce presupune a construi. Nu putem să proiectăm fără să înţelegem ce înseamnă a construi 

Cititi mai multe pe www.identitatea.ro