Nume precum Adventure Journal, Mountain Gazette, Summit Journal şi Ori sunt destinate „oamenilor care pur şi simplu nu mai vor să stea pe telefon”, scrie The New York Times.

Într-o hală industrială obişnuită de pe o stradă aglomerată din Orange County din California, o maşinărie de o complexitate demonică, lungă de aproape 30 de metri, a revenit zgomotos la viaţă.

Camera s-a umplut de zumzetul şi scârţâitul curelelor şi rotiţelor. În aer persistă un miros de lipici fierbinte. Asemenea pasagerilor dintr-un carusel al groazei, mănunchiuri de pagini colorate de reviste, tipărite cu o săptămână mai devreme, încep o cursă sălbatică, întortocheată, prin tuneluri şi pe rampe, care durează câteva minute. Mănunchiurile sunt undeva pe drum tăiate şi aranjate. Marginile lungi ale fiecărui snop nou de 130 de pagini sunt cufundate într-un bazin de lipici topit, apoi presate în coperte în formă de U. După uscare prin serii de zvântări lente, marginile noilor reviste sunt tăiate neted de ghilotine, iar produsele finale ies la lumină printr-o fantă.

Bărbaţii neimpresionaţi de spectacol le stivuiesc în cutii. În apropiere, Stephen Casimiro ţine în mână unul dintre cele 7.200 de exemplare. Casimiro, fost editor al revistelor Powder şi National Geographic Adventure, este fondatorul şi editorul Adventure Journal, o revistă cât se poate de analogă aflată în centrul unui trend vechi.

Frunzăreşte paginile şi zâmbeşte. „Oamenii vor avea asta în mâinile lor, pe măsuţa de cafea”, se mândreşte Casimiro. „Asta a şi fost ideea. Suntem toţi epuizaţi de ecranele noastre. Vrem ceva de savurat.”

În peisajul presei tipărite şi al revistelor, ciuruit de bombardamentul pixelilor erei digitale, cresc vlăstari ai vieţii. Există chiar şi profitabilitate. Apar reviste periodice de nişă de ultimă generaţie, dar tendinţa ar putea fi mai evidentă într-o explozie de reviste independente de sport şi activităţi outdoor, cu tiraj redus, precum Adventure Journal, Mountain Gazette, Summit Journal şi Ori. Se înghesuie în nişele liniştite ale unor domenii înguste – alpinism, surf, schi, alergare şi altele asemenea – unde calitatea este cheia, publicitatea este minimă şi abonaţii sunt fideli. Majoritatea nu îşi pun conţinutul online; acesta este jurnalismul menit să fie răsfoit cu mâna, nu parcurs prin atingerea unui ecran.

Revistele sunt uneori supradimensionate şi din ce în ce mai mult finisate mat, pline de fotografii de la o margine la alta şi de muncă literară. Ele pot costa 25 de dolari sau mai mult per număr. Sunt destinate la fel de mult măsuţei de cafea cât şi genţii de umăr – sunt concepute pentru a fi păstrate la colecţie, nu de unică folosinţă. La fel ca discurile de vinil şi microbăuturile, acestea sunt destinate unui public restrâns, cu apreciere pentru meşteşug. Cele mai multe sunt afaceri la domiciliu în care editorii sunt proprietari, gestionând o reţea de liber profesionişti şi supraveghind fiecare parte a ciclului de producţie. Ca şi Casimiro, mulţi sunt refugiaţi din ruinele revistelor emblematice lucioase care şi-au pierdut strălucirea într-o eră a consolidării, a capitalismului de risc şi a duratei de atenţie considerate prea scurte pentru a consuma altceva decât bomboane algoritmice. „Experienţa ecranului este atât de limitativă”, a spus Casimiro. „Aplatizează lumea, astfel încât o poveste câştigătoare a premiului Pulitzer va da aceeaşi impresie ca un spam. Unele lucruri merită ceva mai bun.”

În Seattle, Kade Krichko, fondatorul Ori, o numeşte „mişcarea de citire lentă”. În apropiere de Lacul Tahoe, proprietarul Mountain Gazette, Mike Rogge, consideră că „am mers prea departe în tărâmul digital – iar acum ne retragem”. La New York, scriitorul şi alpinistul Michael Levy a reînviat Summit (numindu-l Summit Journal), văzând la cititori o dorinţă de a selecta. „Există o mulţime de lucruri foarte bune în ecosistemul exterior, dar sunt înecate de zgomot”, a remarcat Levy. „Nu am niciun interes să încerc doar să scot conţinut pe bandă rulantă.” Întors în California, unde a început să publice trimestrial Adventure Journal în 2016, Casimiro, în vârstă de 62 de ani, analizează valul de titluri care i-au urmat exemplul, mai ales din 2020. „Revistele de outdoor de tip boutique, este momentul lor”, a spus el. „Absolut, fără îndoială.” Energia lor vine de la câţiva kilometri distanţă şi din urmă cu câteva decenii. O clădire de birouri din San Clemente găzduieşte sediul The Surfer’s Journal. Dacă noua generaţie de reviste de outdoor ar avea un arbore genealogic, The Surfer’s Journal ar putea fi părintele, poate chiar bunicul. A fost publicată pentru prima dată în 1992, înainte de era digitală, de echipa soţ-soţie formată din Steve şi Debbee Pezman.

„Nu subestima niciodată inteligenţa cititorului.”

„Fii tăcut din punct de vedere comercial. Caută sponsori, nu agenţi de publicitate.”

„Fii atent la detalii. Fii atent la faptul că eroziunea se produce subtil.” „Calitate. Calitate. Calitate."

Exilaţi de la revista Surfer, unde el a fost editor cu vechime şi publisher, iar ea a fost directorul de marketing, cuplul a văzut în mare parte reviste de surf de duzină, citite şi aruncate, destinate adolescenţilor. Au simţit că există loc pentru ceva cu mai multă substanţă, pentru adulţi ca ei. Vibe-ul pe care şi l-au dorit era un hibrid centrat pe surf rezultat din încrucişarea National Geographic şi Architectural Digest. O copertă minimalistă. O legare plată menită să înlesnească păstrarea, la grămadă sau pe rafturi. Poveşti profunde, fotografie frumoasă. O aură de atemporalitate. Jurnalul Surferului rezistă aşa cum a fost planul, acum cu aproximativ 28.000 de abonaţi (şase ediţii pe an pentru 84 dolari sau 25 dolari pentru una) şi opt „sponsori” (fiecare plătind 70.000 dolari pe an). Mii de alte exemplare sunt vândute în magazinele de surf şi librării. Compania s-a extins la cărţi, cu un podcast popular şi cu The Golfer’s Journal, în care gazonul verde îngrijit ia locul oceanelor albastre. Are aproximativ 30 de angajaţi, inclusiv cei care se ocupă de circulaţie de la sediul companiei. Debbee Pezman, acum în vârstă de 69 de ani şi editorul The Surfer’s Journal (Steve s-a pensionat în 2015), s-a gândit la ingredientele secrete ale succesului, apoi le-a introdus într-o notă de o pagină. Printre ele: „Nu subestima niciodată inteligenţa cititorului.” „Fii tăcut din punct de vedere comercial. Caută sponsori, nu agenţi de publicitate.” „Fii atent la detalii. Fii atent la faptul că eroziunea se produce subtil.” "Calitate. Calitate. Calitate." Ceea ce îşi doresc cititorii, crede ea, nu are rădăcini în nostalgia pentru pagina tipărită. Se bazează pe lucruri precum poziţie şi frecvenţa pulsului. „Există o diferenţă între „aplecatul în faţă” şi „lăsatul pe spate”, a explicat Pezman. Conţinutul digital te obligă să te apleci, a adăugat ea. „E mai greu pentru ochii mei, pentru corpul meu. Muşchii sunt puţin mai încordaţi. O revistă tipărită pentru măsuţa de cafea, inclusiv un National Geographic, poate fi citită stând confortabil – mă las pe spate pe canapea, o deschid şi mă relaxez.”

Revistele de lux nu sunt noi, iar reapariţia lor nu este exclusivă pentru activităţile în aer liber. O vizită la o librărie independentă sau la chioşcuri de ziare precum cele ale Casa Magazines din New York sau The Kosher News din Los Angeles dezvăluie un univers de publicaţii de nişă artistice, de la The Bitter Southerner la Catnip, de la Mildew la Whalebone.

„Echivalez modelul meu de afaceri sau produsul meu cu ceea ce aţi văzut că se întâmplă cu discuri de vinil”, a spus Liz Lapp, proprietarul Hi-Desert Times, un magazin de reviste din Twentynine Palms, California. „Este cam acelaşi public; oameni care se întorc la reviste, oameni care acum descoperă revistele, oameni care pur şi simplu nu vor să mai stea pe telefoane.”

Creşterea este puternică la revistele americane de outdoor, unde titluri apreciate de pe piaţa largă, cum ar fi Outside, National Geographic, chiar Sports Illustrated – împreună cu o grămadă de titluri de outdoor iubite cândva, de nişă adâncă, care acoperă orice, de la alpinism la schi, de la alergare la ciclism, de la snowboard la skateboard – s-au chinuit să navigheze prin furtuna de foc a conţinutului online.

„Fracturarea peisajului media permite acestor publicaţii mai mici să răsară şi să testeze piaţa”, a menţionat Casimiro. „Ei pot găsi un public.”

Thembi Hanify şi Mariah Ernst, veterani de 30 de ani ai media dedicată surfului şi marketingului, au văzut, de asemenea, o crăpătură fertilă în straturile impermeabile. Au lansat Emocean după ce au văzut, şi au simţit pe pielea lor, o lume a surfului dominată de bărbaţi albi.

 „Există acest ciclu interesant – revistele mari tipărite mor, dar în acelaşi timp cele pentru sporturile în aer liber se diversifică”, a spus Hanify. „Există un loc gol pentru diferite poveşti ce pot fi spuse.” Emocean a tipărit şapte numere, aproximativ două pe an. Cele mai recente, 148 de pagini mate, pline de culoare, pe hârtie de 7/9 inci, este o combinaţie de profiluri, întrebări şi răspunsuri, eseuri foto, chiar şi poezie, dedicate femeilor şi oamenilor de culoare şi comunităţilor LGBTQ+. „Există setea de a avea ceva palpabil în faţă”, a adăugat Ernst. „Nu este frumos să glisezi cu degetul pe ecran ca să stai pe Instagram. Nu am auzit niciodată o singură persoană spunând «M-am simţit foarte bine dând din deget» sau «Îmi place foarte mult să citesc lucruri pe telefon»”. Cu Ori, Krichko –scriitor şi fost colaborator la Powder, angajat de Rogge – a lansat un nou tip de revistă de călătorie. În loc să trimită reporteri în întreaga lume, el solicită contribuţii de la scriitori, fotografi şi artişti locali. În primul număr din toamna anului trecut, s-au aflat, printre altele, materiale din Mexic (artă street-food), Nigeria (muzică), Columbia (lupte cu tauri), Spania (navigaţie pe apă) şi Hawaii (agricultura regenerativă). „Ori a fost construit ca antidot la algoritm”, a adăugat Krichko, 35 de ani. „Citeşte încet, stai mai puţin cu ochii în ecran”, noi asta spunem.   

Revistele de lux nu sunt noi, iar reapariţia lor nu este exclusivă pentru activităţile în aer liber. O vizită la o librărie independentă sau la chioşcuri de ziare precum cele ale Casa Magazines din New York sau The Kosher News din Los Angeles dezvăluie un univers de publicaţii de nişă artistice, de la The Bitter Southerner la Catnip, de la Mildew la Whalebone.

Traducere şi adaptare: Bogdan Cojocaru