În noiembrie 2011, toată lumea credea că Silvio Berlusconi va capitula. Cifrele arătau că Italia avea probleme existenţiale. Economia – care ducea în spate una dintre cele mai mari datorii din lume – ameninţa să se prăbuşească şi să distrugă restul zonei euro, scrie Bloomberg. Investitorii continuau să solicite randamente mai mari pentru achiziţionarea obligaţiunilor guvernului de la Roma. Apoi au încercat să speculeze faptul că ţara nu se va mai putea finanţa singură de pe pieţe şi că va trebui să ceară ajutor internaţional. Liderii Germaniei şi Franţei, precum şi şeful Fondului Monetar Internaţional au încercat să-l convingă pe premierul italian să ceară un bailout extern şi să se angajeze la reforme drastice.

Însă Berlusconi s-a afişat în faţa camerelor de filmat, indiferent la situaţia de urgenţă. „Nu are sens ca pieţele să atace obligaţiunile suverane ale Italiei“, a spus el unui public de italieni neîncrezători. „Restaurantele sunt pline, cu greu se mai pot rezerva bilete pentru avioane, destinaţiile de vacanţă sunt rezervate complet în perioada vacanţelor. Nu cred că cineva ar putea crede, dacă locuieşte în Italia, că Italia trece prin ceva ce ar semăna cu o criză profundă.” Pieţele nu au reacţionat bine. Randamentele obligaţiunilor italiene au sărit în sus şi, în mai puţin de două săptămâni, premierul cu patru mandate a fost înlocuit de tehnocratul Mario Monti. Cu toate acestea, Berlusconi s-ar putea să fi ştiut el ceva. După aproape un deceniu, Italia rămâne o ţară bogată, cu un nivel ridicat de trai. Aceasta nu se datorează doar soarelui, vastei moşteniri culturale şi tradiţiei culinare, care atrag nenumăraţi turişti. Majoritatea italienilor au propria locuinţă – aproape 3 din 4 case sunt ocupate de proprietarii lor – iar cuplurile mai rar trebuie să le împartă cu mai mult de un copil. Într-adevăr, Italia are una dintre cele mai scăzute rate ale fertilităţii din lume, de 1,32 copii pentru o femeie în 2017 – ceea ce înseamnă că gospodăriile au un venit disponibil mai mare. Italienii deţin maşini – doi din trei au una, iar unu din 6 mai mult de una – şi merg în vacanţă cel puţin o dată pe an. Aceştia îşi pot permite abonamente la sala de fitness pentru a rămâne în formă şi meditatori privaţi pentru a se asigura că copiii lor nu vor da greş la şcoală. Italienii sunt una din naţiunile cu cele mai multe smartphone-uri din lume. În cele din urmă, dacă e să dăm crezare statisticilor, italienii cheltuiesc şi sume fabuloase pe droguri şi jocuri de noroc.

În acelaşi timp, economia are anemie cronică, ţara fiind blocată într-o paralizie politică aproape constantă. Şi-a recuperat terenul pierdut în timpul marii crize financiare, dar venitul per capita a scăzut constant în raport cu alte state europene. În ciuda episodului Berlusconi, Italia nu a fost nevoită să recurgă la un bailout, spre deosebire de Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania şi Cipru.

Italia a reuşit cumva să împletească la dolce vita cu declinul. Acestea coexistă. Sociologul Luca Ricolfi are o teorie: Italia se transformă într-un gen cu totul nou de societate dezvoltată, una care a încetat să mai producă avuţie nouă, dar care trăieşte din prosperitatea acumulată a generaţiilor anterioare. Italia, scrie el într-o carte publicată recent, a devenit „o societate opulentă în care economia nu mai creşte, iar cetăţenii care au acces la surplus fără să muncească sunt mai numeroşi decât cei care lucrează”.

Titlul cărţii, apărută în 2019, este „La Societá signorile di massa” sau „Societatea masei seniorilor”. Traducerea literală nu surprinde sensul medieval sau renascentist al cuvântului „signore” – un nobil, un lord sau un membru al aristocraţiei care trăieşte din moştenire şi privilegiu. Societatea pe care o descrie Ricolfi este cea în care majoritatea oamenilor trăiesc din surplusul produs de înaintaşii lor şi din munca unei clase de migranţi neplătite şi defavorizate. El nu vorbeşte despre cei superbogaţi şi despre iahturile lor, avioanele private şi conacele întinse, ci doar de casă, una sau mai multe maşini, vacanţe şi distracţie nesfârşită, pe care oamenii din societăţile occidentale au ajuns să le ia ca pe ceva dat.

Cum poate o ţară aflată constant  în pragul colapsului economic şi politic să susţină acest nivel de prosperitate de zi cu zi? Mai bine spus: bogăţia acumulată de-a lungul istoriei lungi a Italiei şi, în special, în anii de boom care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Tradiţia locuinţelor proprietate personală este doar o parte din ea. Italienii mai în vârstă beneficiază de pensii generoase, atât de mult încât veniturile grupului lor de vârstă – spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în alte ţări dezvoltate – nu s-au diminuat din cauza inactivităţii economice, ci sunt în linie cu cele ale restului populaţiei.

Italienii, şi băncile în care îşi păstrează salariile şi economiile, sunt, de asemenea, cumpărători entuziaşti de datorie italiană – care contribuie la creşterea valorii proprietăţii, a pensiilor şi a celorlalte active financiare ale ţării. Aceasta, la rândul ei, contribuie la extinderea avuţiei private şi, în timp ce veniturile nu au crescut, o gospodărie italiană are, în medie, active în valoare de aproape şase ori venitul disponibil, potrivit Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. (Olanda, Belgia, Suedia şi Danemarca au raporturi mai mari; Franţa este aproape de Italia, iar Germania şi Marea Britanie sunt puţin sub nivelul de cinci ori venitul disponibile.)

Acest lucru a condus la un fenomen tulburător. O treime din italienii cu vârsta de muncă nu au un loc de muncă şi nici nu caută unul – adică 13 milioane de persoane sunt inactive pe piaţa muncii, pe lângă cele 16 milioane de pensionari. La 24,8%, Italia are cel mai mare număr din Uniunea Europeană al NEET-ilor – un acronim care înseamnă persoană care „nu este în faza de educare, angajat sau în pregătire” – adică tinerii care nu sunt la şcoală, nu lucrează şi nu sunt ucenici. Participarea la muncă a femeilor italiene este cea mai scăzută din UE.

În timp ce unii nu pot găsi altă cale în afară de cea a şomajului, pentru mulţi este o problemă de comoditate, potrivit lui Ricolfi. Cel mai adesea, pentru tineri pur şi simplu nu merită să muncească. Într-adevăr, beneficiile financiare pe care un angajat italian le poate aştepta de la o diplomă universitară sunt jumătate din ceea ce ar găsi în alte ţări dezvoltate. Adesea are mai mult sens pentru tineri să trăiască din salariile (sau pensiile) părinţilor şi să se bucure de viaţa bună decât să lupte pentru a găsi un loc de muncă care să nu-i ofere mult, nici ca bani şi nici ca speranţe de avansare socială şi economică.

Când Ricolfi priveşte Italia de astăzi, vede asemănări izbitoare cu Evul Mediu stratificat, când o mică minoritate de aristocraţi trăia din averile moştenite, în timp ce majoritatea se chinuia pentru un câştig mic, iar mobilitatea socială era inexistentă. „Este important să reamintim scrie el, că, pe lângă consumul evident care nu este susţinut de nicio muncă, societăţile gentrifiate sunt caracterizate de imobilitate”. Dar acum acea clasă de aristocraţi este formată din peste 30 de milioane de persoane.

Bogăţia naţională distribuită acum la scară largă a fost acumulată în mare măsură în primele decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, perioada aşa-numitului miracol economic, când Italia a evoluat cu un salt uriaş dintr-o societate agrară înapoiată într-o ţară industrializată. În anii 1950 şi 1960, economia Italiei a crescut cu 5% sau mai mult pe an, o rată comparabilă cu cea a Germaniei şi Japoniei. Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a urcat de la mai puţin de două ori media mondială în 1960 la mai mult de patru ori media în 2008.

Acest boom a încetinit semnificativ în anii '70, dar mulţi italieni, prin pensii şi locuri de muncă garantate de stat, îi culeg în continuare beneficiile. „Toată lumea aspiră să fie în clasa de mijloc”, spune Rosamaria Bitetti, economist şi politolog la universitatea LUISS din Roma. „În Italia, clasa de mijloc nu s-a extins din cauza creşterii organice, ci deoarece ajutoarele sociale, pensiile şi salariile au crescut mai rapid decât ar permite în mod normal economia.”

Un alt motiv pentru care viaţa poate fi pentru mulţi bună în Italia se datorează faptului că este iadul pe pământ pentru o minoritate de lucrători sezonieri, pentru munci ocazionale şi neînregistraţi, precum şi pentru ajutoarele din gospodărie, prostituate şi soldaţii crimei organizate. Ricolfi estimează că aproximativ 3,5 milioane de oameni, majoritatea imigranţi, trăiesc la marginea societăţii, lucrează în economia subterană. Marele sector informal al Italiei, cu o valoare estimată de 211 miliarde de euro în 2017, sau 12,1% din PIB, îi ajută pe italienii înstăriţi prin ţinerea în anumite limite a preţurile serviciilor, de la renovările de locuinţe şi până la îngrijitorii persoanelor în vârstă.

Astfel, Berlusconi a avut dreptate, parţial. Nu există nicio ameninţare imediată pentru stilul de viaţă italian. Însă matematica va crea un şoc în cele din urmă: avuţia acumulată în Italia începe să se epuizeze, iar presiunile demografice (acel nivel scăzut al naşterilor) încep să crească. Există deja un raport de aproape două persoane peste 65 de ani pentru fiecare italian sub 15 ani, iar raportul de dependenţă – proporţia persoanelor în vârstă faţă de cele cu vârstă de muncă, un factor în menţinerea bazei fiscale din care sunt finanţate prestaţiile sociale – este de 36%, al doilea cel mai mare din lume, potrivit Băncii Mondiale.

Cu acest context demografic, Italia acumulează cu greu avuţie proaspătă. Ţara are o economie stagnantă, şomaj cronic, o productivitate scăzută şi o birocraţie ineficientă. Sistemul său de pensii este al doilea cel mai scump din lumea dezvoltată, în urma Greciei. Împreună cu una dintre cele mai îmbătrânite populaţii din lume şi cu o rată scăzută a ocupării forţei de muncă, aceasta înseamnă că o clasă în scădere de salariaţi va trebui să sprijine din ce în ce mai mulţi pensionari – care nu vor putea apoi să-i susţină pe toţi cei care sunt dependenţi de ei. „Suntem suficient de prosperi pentru a permite multora să uite de muncă, dar nu suntem suficient de productivi pentru a ne permite prosperitatea actuală pe termen lung”, scrie Ricolfi. „De jumătate de secol ne întindem mai mult decât ne este plapuma.”

Italia se află pe locul 30 în Indexul competitivităţii globale din 2019 realizat de Forumul Economic Mondial. Sarcina datoriei n-a făcut decât să crească de la criză, iar guvern după guvern continuă să repete aceleaşi promisiuni goale – se angajează să reducă datoria, poate nu în acest an, dar cu siguranţă în următorul. Între timp, problemele ţării – majoritatea structurale, cele mai multe cunoscute şi cu soluţii acceptate pe scară largă, cel puţin în rândul experţilor, dar pe care niciun guvern nu a avut curajul să le pună în aplicare – continuă.

Cu toate acestea, nu este clar dacă Italia este un semn prevestitor de rău pentru alte ţări bogate care se chinuie să crească pe fondul forţei de muncă în scădere, al îmbătrânirii populaţiei şi al productivităţii slabe.

Grecia, deşi o ţară mai săracă, se confruntă cu aceleaşi probleme. Franţa, Belgia şi Finlanda se aseamănă puternic cu Italia în ceea ce priveşte încetinirea creşterii, dar economiile şi societăţile lor rămân mai dinamice, iar populaţiile lor continuă să crească.

Nu toată lumea este de acord că Italia este un indicator al evoluţiei altor economii bogate. Pentru Paolo Guerrieri, profesor de economie la universitatea La Sapienza din Roma, Italia a fost întotdeauna şi va rămâne o ţară înapoiată. „Unele părţi ale Italiei sunt o economie capitalistă matură, dar prosperitatea nu este cu adevărat răspândită şi o mare parte a ţării a început să rămână în urmă acum 20 de ani”, spune el. „Ardem de prea mult timp avuţia dobândită.”