Instituţiile actuale ale Uniunii Europene sunt rezultatul unor decenii de ajustări şi compromisuri între statele membre. Deşi ele au reuşit să gestioneze numeroase crize şi să menţină stabilitatea, apare întrebarea: sunt acestea cu adevărat adaptate cerinţelor societăţii europene de astăzi? Sau, dimpotrivă, evităm schimbările majore de teama dezechilibrelor politice şi economice?

De-a lungul istoriei, Uniunea Europeană a trecut prin mai multe etape de dezvoltare, având diverse denumiri, atribuţii şi un număr variabil de membri. În 1951, a fost creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), având ca state fondatoare Belgia, Franţa, Germania de Vest, Italia, Luxemburg şi Olanda. Scopul principal era asigurarea cooperării economice pentru prevenirea conflictelor, prin gestionarea comună a industriilor de război – cărbune şi oţel. Şase ani mai târziu, în 1957, Tratatul de la Roma a dus la înfiinţarea a două noi entităţi: Comunitatea Economică Europeană (CEE), menită să creeze o piaţă comună, şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), destinată cooperării în domeniul energiei nucleare. În 1967, prin fuziunea CECO, CEE şi EURATOM sub o administraţie comună, s-a format entitatea cunoscută sub numele de Comunităţile Europene.

Aceasta a reprezentat un pas important spre integrarea europeană. Momentul decisiv a venit în 1993, odată cu Tratatul de la Maastricht, care a transformat Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană (UE), consolidând integrarea politică şi economică.

Nu orice problemă societală necesită o schimbare instituţională. Adesea, soluţiile pot veni din adaptarea mecanismelor existente, o mai bună implementare a politicilor sau chiar din colaborarea dintre state, fără a fi nevoie de noi tratate şi reforme greoaie. Schimbările instituţionale sunt lente şi complicate, iar istoria ne arată că multe astfel de iniţiative se confruntă cu blocaje politice, veto-uri naţionale şi perioade de incertitudine. În loc să ne concentrăm mereu pe modificări structurale, poate ar trebui să vedem cum pot fi optimizate resursele şi competenţele deja existente.

Schimbările majore din Europa după 1993 au transformat Uniunea Europeană dintr-un proiect economic într-un actor geopolitic complex. Valurile succesive de aderare cãtre Est au consolidat UE, dar au adus şi provocări legate de coeziunea economică şi politică. Plecarea Marii Britanii a fost un moment definitoriu, punând sub semnul întrebării unitatea europeană. Adoptată de majoritatea statelor dezvoltate, euro a întărit integrarea economică, dar a generat şi vulnerabilităţi în perioade de criză.

Aceste evoluţii au culminat cu necesitatea unei apărări comune europene, accentuată de dinamica geopolitică globală: Statele Unite şi-au mutat focusul strategic către Asia-Pacific şi au cerut Europei să-şi asume mai multe responsabilităţi în materie de Securitate, iar Rusia a devenit o ameninţare directă după anexarea Crimeei şi invazia Ucrainei, forţând UE să îşi regândească securitatea colectivă.

Liderii europeni, fie că se află la Bruxelles sau în capitalele statelor membre, au realizat că o apărare europeană robustă nu mai este doar o opţiune, ci o necesitate vitală pentru viitorul Uniunii. Integrarea militară devine astfel un nou test al unităţii europene, comparabil cu cele ale extinderii şi monedei unice.

Uniunea Europeană a avut mereu o abordare complexă privind apărarea, oscilând între cooperare cu NATO şi dezvoltarea unor capacităţi proprii. De-a lungul timpului, eforturile pentru o apărare europeană comună au fost sporite, mai ales în contextul noilor ameninţări de securitate. Tratatul de la Lisabona din 2009 introduce clauza de apărare mutuală (Articolul 42.7 TUE): dacă un stat UE este atacat, celelalte trebuie să-l sprijine. De asemnea creştea rolul Agenţiei Europene de Apărare (EDA) în coordonarea investiţiilor militare. În 2017 se înfiinţa Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO), lansată pentru a dezvolta proiecte comune în domeniul apărării. Iar în 2021, Fondul European de Apărare (EDF) dispunea de un buget de 8 miliarde de euro pentru cercetare şi dezvoltare în domeniul militar.

E nevoie de o viziune asupra unei apãrãri europene, independentã faţã de puterile mondiale. Credem cã apărarea europeană nu trebuie sã cuprindã doar ţările din UE, ci se extinde la cele care aderã la cauzã. Desigur, parteneriate puternice cu Marea Britanie, Norvegia, şi chiar Canada, par evidente în actualul context geopolitic. Un model flexibil, similar Schengen ar permite acestor state să coopereze fără a fi obligate să adere la UE, ceea ce ar elimina obstacolele politice ale unei integrări forţate. Sã nu uitãm cã o acţiune comună pe palierul militar ar duce şi la o mai bună dezvoltare economică, fără necesitatea ca aceste ţări să adere la UE. Discuţia cu ţările în curs de aderare la UE trebuie să aibă şi o componentă a apărării europene proprii, mai ales cã unele dintre acestea sunt deja membre NATO.

Momentul actual nu ne permite să avem o consultare publică şi să avem un nou tratat UE care să schimbe arhitectura Europei contemporane. Nu e nevoie formal nici de înfiinţarea unei noi organizaţii axată pe apărarea europeană autonomă. Însă e fundamental, ca până la sfârşitul mandatului actualei Comisii Europene, în 2029, să avem o Coaliţie de ţări care consolidează apărarea europeană autonomă. Un punct fundamental al acestei construcţii este bugetul necesar şi provenienţa sa. Este evident că avem nevoie să decidem împreună asupra implicării ţărilor membre în “noul budget european”, care să acopere contribuţia la bugetul UE, dar concomitent şi la bugetul apărării comune europene. Rămâne de văzut dacă UE va reuşi să-şi creeze un buget suficient pentru a deveni un actor strategic independent.