Sănătatea în România, în ciuda unor contribuţii de 10 mld. euro plătite anual de angajaţi, a ajuns la nivelul la care ne întrebăm „cine îşi mai permite un doctor”, iar tarifele practicate de mediul privat bat de multe ori la uşa unei „achiziţii de lux”.

Să mergi la doctor pentru o consultaţie la orice specialitate medicală în Bucureşti a devenit aproape un lux atunci când vezi preţurile, care sar lejer de 300 de lei şi ajung la 500 de lei – 100 de euro la anumiţi medici.

Chiar şi cei cu salarii bine consideră că peste 300 de lei pe un consult de 10-15 minute este prea mult, mai ales că în acel timp medicul nici nu află mare lucru, în afară că trebuie să facă alte investigaţii, costisitoare la rândul lor.

„Am plătit 350 lei pe o ecografie care a durat 5 minute, doctorul voia să plătesc şi consultaţia de 250 de lei fără să fi întrebat nimic”, „am dat 300 de lei pe o consultaţie la dermatologie, mi se pare enorm”, „l-am programat pe tatal meu la consult si costa 450 de lei” sunt trei dintre plângerile pe care le-am auzit în ultima lună de la persoane stabile financiar, cu venituri medii sau peste.

Am plătit 300 lei consultaţia în privat la ortoped pentru tatăl meu, care a durat 10 minute, deci 30 de lei pe minut. Tot de banii aceştia am aflat că trebuie făcut şi RMN, 550 lei. Total – 850 de lei dintr-un foc, într-o singură zi, o treime din pensia pe o lună întreagă a unui om care a cotizat la stat 32 de ani.

Am plătit eu investigaţiile pentru că altfel nu le-ar fi făcut. Nu ar fi căutat şi sunat la toţi operatorii de imagistică medicală pentru a găsi cel mai apropiat loc disponibil. Plus că nu prea mai putea să aştepte pe liste de 1-3 luni. Tot ocolind sistemul sanitar din lipsa unei strategii reală de prevenţie a celor care s-au perindat pe la conducerea Sănătăţii, a ajuns să aibă nevoie de investigaţii cât mai rapid.

Mai mult, clinica nu colabora cu Casa de Asigurări. Sunt o mulţime de specialităţi medicale pentru care operatorii privaţi pur şi simplu aleg să nu colaboreze cu CNAS, spunând că decontează prea puţin. Jucătorii privaţi spun că decontează Casa puţin, deci nu contractează serviciile, Casa se face că nu aude, iar această stare de letargie în care nimeni nu face nimic pentru a schimba o problemă durează de ani şi ani de zile.

Într-adevăr, CNAS nu ţinea pasul cu tarifele practicate în privat nici înainte de aceste scumpiri, la preţurile actuale e deja misiune imposibilă, la cum este construit şi mai ales cheltuit bugetul Sănătăţii. Dar pacienţii ce vină au în această ecuaţie care nu a fost rezolvată timp de 10-15 ani de când a început sistemul privat să se dezvolte?

Motivul operatorilor privaţi este că au crescut toate costurile. La utilităţi, la aparatura medicală, plus mult discutata inflaţie care a devenit un scut bun pentru a apăra scumpirile.

O altă situaţie – o bătrână care are nevoie de o operaţie la ochi trebuie să dea 4.000 lei pe operaţie la stat pentru că trebuie să cumpere cristalin, ea având 1.500 lei pensie. Acest pacient trebuie să nu mănânce şi să nu cheltuie nimic timp de două luni jumătate pentru a-şi permite „luxul” de a vedea.

Scriam la început de an că un angajat român cu salariu minim contribuie lunar la stat cu 280 de lei pentru sănătate, ceea ce la final de an înseamnă 3.300 de lei, din datele ZF, colectate de pe platforma calculator-salarii.ro. Cu cât creşte salariul, cu atât contribuţia este mai mare, aceasta fiind de 10% din salariul brut în fiecare lună.

Primesc toţi angajaţii servicii medicale de cel puţin 3.000 de lei pe an fără să plătească sau să aştepte luni întregi într-un sistem de stat unde şi să te programezi e greu? „Încerc de câteva zile sa-mi fac o programare la ortopedie la Spitalul Universitar. Nu răspunde nimeni la ambulatoriu... Am sunat la urgenţe. Mi-a făcut legătura la ortopedie. A sunat şi a închis”, îmi scria un coleg acum câteva săptămâni.

Câţi oameni trecuţi de 60-70 de ani au lângă ei copii, nepoţi care să le caute doctori, să meargă cu ei, să le plătească operaţiile? Doar la mine au ajuns trei astfel de cazuri în ultima lună, plus exemplul personal. La reprezentanţii ministerului Sănătăţii, CNAS, spitale publice şi private nu ajung oare? Şi dacă ajung, ce au făcut sau ce vor să facă real, nu pe hârtie? De ce trebuie să ne calculăm fiecare leu şi să înţelegem tot noi inflaţia şi la spital, şi la supermarket, la raionul de lapte, unt, carne sau pâine, şi la restaurant? De când s-a transformat sănătatea dintr-un drept constituţional, într-un lux, pe banii noştri?