Am stat, în trecut, cu Ion Iliescu ore întregi la palavre. Nu o singură dată. Voiam să scot ceva de la el, iar el nu voia să zică nimica-nimicuţa. Ba şcoala de la Frankfurt, ba şcoala de la Chicago – scolastică socialistă. Am învătat de la el despre Frankfurter Schule şi despre Theodorn Adorno mai mult decât citisem în cărţi. Omul era bazat pe zona asta, stăpânea temeinic doctrina. Ion Iliescu nu a fost un comunist vopsit, el chiar credea în ce spune. Când joci „cerculeţe” cu Elena Ceausescu, te apucă ameţeala. S-a vopsit abia după ce a fost obligat de soarta crudă să se dea drept democrat, ceea ce el n-a fost niciodată. Am stat de vorba cu el ore întregi, dar nu a vrut niciodata să-mi dea un interviu.

Ca reporter, am stat de vorba cu Traian Basescu – nu în conferinţe de presă, ci faţă în faţă - care, la un moment dat, enervat, nu mai ţin minte de ce, mi-a zis că sunt prost. M-am suparat, m-am ridicat şi am plecat şi nu l-am mai căutat de atunci. Pe drum îmi ziceam: are dreptate, chiar că-s prost că stau de vorba cu ăsta. Dar mi-a trecut, cu vremea. Băsescu a fost un preşedinte ok.

Am stat faţă în faţă cu Emil Constantinescu, un om decent, şi mi-am bucurat când a câstigat alegerile, câstigul lui Constantinescu a fost esential chiar şi pentru Romania de azi.

A fost primul transfer paşnic de putere, dupa revolutia din 1989. Îmi amintesc şi azi manifestaţia de bucurie din Piaţa Universitătii, de Laurenţiu Cazan cântand “Say Something” din balconul Primariei generale de pe Elisabeta. Zi ceva! Dar zi. Că azi sunt discuţii despre “Institutul Levantului” pe care îl conduce Constantinescu? Da, sunt. Constantinescu are 85 de ani, dar munceşte înca. Îmi plac oamenii ăştia care vor să lucreze pâna închid ochii definitiv şi vreau să fiu ca ei.

Cu Klaus Iohannis nu am vorbit niciodată, deşi i-am transmis cereri de interviu. O singură data i-am pus o întrebare, într-o conferinţă de presă, la Sibiu, unde era primar. Se întâmpla în 2006- 2007, cam pe acolo. Venise, la Sibiu, comisarul european pentru dezvoltare, Danuta Hubner, pentru că era dată în folosinţă nu ştiu ce chestie de tratare a apelor uzate, făcută din banii UE. Iar Delegaţia Comisiei Europene din România – eram atunci reporter acreditat la Delegaţia Comisiei – ne-a invitat să vedem şi noi panarama cu pricina şi să stăm de vorba cu comisarul. Drumul pe Valea Oltului era cumplit. Chiar şi la intrarea în Sibiu era vai de mama lui. Şi l-am întrebat: “Domnule primar, e bine că oamenii vor bea o apa curată, că râurile vor fi mai curate, dar drumul e îngrozitor, nu-l reparaţi?” Iar el zice: “Nu e drumul nostru”. Era a Consiliului judetean, e drept. Dar măcar să fi zis acolo: “Da, dar vorbim, facem eforturi să găsim bani să convingem Consiliul...” Nici măcar atât: nu era drumul lui şi gata.

Iliescu spunea, pe când încă era preşedinte, ca nu iese din politică “decât cu picioarele înainte”. Iată ca a ieşit mai devreme, pentru că viaţa-ţi ofera şi surprize: să trăieşti mai mult decât crezi. Poate, uneori, mai mult decât vrei. Şi să vină, mai apoi, procurorii acasă la tine să te întrebe de Revoluţie, pentru că tu abia te mai mişti de colo colo prin casă şi nu-ţi mai foloseşte la nimic vila frumoasa cu peluză, cu garduri înalte, ce ţi-a fost pusă la dispoziţie de RAAPS. Ai secretară, dar n-ai ce să-i dictezi. Ai gărzi de corp, dar nu-ţi folosesc la nimic, pentru ca abia te mişti din pat pâna la baie.

Pentru orice fiinţă exista un capat. Pentru orice om politic există un capăt.

Vedeţi, oamenii importanţi ai lumii ies din funcţiile lor publice, dar nu ies din lume. Unii îşi scriu memoriile, descriu lumea trecută. Alţii merg şi predau în universităţi cursuri despre toate prostiile pe care chiar ei le-au spus, de-a lungul vieţii. Ion Iliescu a scris, încă în vremea în care era în politică, o bazaconie, “Revoluţie şi reformă”, de care a râs toată lumea, la acel moment. Dar a scris măcar. Tony Blair a câştigat milioane de lire din conferinţele sale. Victor Ponta a “achesat” – ca să folosesc acest cuvânt barbar în locul unuia vulgar - la vrăjeala lui Blair. Blair a mormăit ceva, dovada “succesului” politic al lui Ponta, a luat banii, bani din buget, nu din portofelul lui Ponta, şi adio nene. Dar Blair a fost primul lider european care a spus, în Parlamentul Romaniei, că România va fi membră a UE şi că UK sprijină aderarea ei. Am fost acolo şi îi sunt recunoscator şi acum pentru asta – am fost fericit săptămâni întregi, pentru că văzusem un pic Europa şi voiam să fim şi noi ca ei.

La fel, Barak Obama, spune, scrie – pe bani buni, nu degeaba - este invitat să ţină prelegeri în universităţi. Dar are ce spune, merită să-l asculţi şi să plăteşti pentru asta. Angela Merkel şi-a scris memoriile, iar discretele sale apariţii publice de azi sunt preluate de toata presa lumii, semn ca ea a însemnat ceva în povestea unei lumi atât de involburate.

Şi Klaus Iohannis a scris, premoniţia lui a fost buna. Iată ce zice: „În politica, dacă ai greşit, demisionezi...” („Primul pas”, editura Curtea Veche). Ghinion! Cam târziu, dar asta e.

Iohannis a scris – prostii sau nu -, dar nu a vorbit. Oamenii nu sunt chiar nesocotiţi ca să cumpere prostiile unuia, chiar şi preşedinte fiind el, le cumpară ziariştii ca să facă mişto de platitudinele de acolo. Iar rezultatele se văd la vot, într-o democraţie chiar tânară, ca a noastră.

Oamenii politici trebuie să vorbească înainte să scrie. De ce citesc în presa americană, aproape zilnic, ce spune preşedintele SUA? Pentru că preşedintele Bidean avea întâlniri săptămânale cu reporterii acreditaţi la Casa Alba. Purtătorii de cuvânt ai Casei Albe, ai departamentelor guvernului, mai precis, răspund mereu întrebărilor reporterilor, şi ziua şi noaptea, iar conferinţele de presă ale principalului purtator de cuvant (al preşedintelui) sunt aproape zilnice. Donald Trump continua aceasta deschidere. Aflam de planurile lui despre Gaza din avionul prezidenţial, de la reporterii care-l însoţesc. Nu ştiu câte conferinţe de presă a avut Iohannis în al doilea mandat – nu cred că mai mult de trei, patru – iar purtator de cuvânt nu a avut, în ultimii ani de mandat. Trei conferinţe în cinci ani, faţă de brifingurile/ conferinţele săptămânale ale preşedinţilor Americii. Iată diferenţa.

Am zburat, de mai multe ori, cu avionul prezidenţial al lui Traian Băsescu. Un avion de linie, închiriat. Iar Băsescu, din când în când, venea şi stătea la palavre cu jurnaliştii ce-l însoţeau la consiliile europene, la vizitele în străinatate. Aşa cum a făcut Biden în mandatul său, cum face azi Trump.  Aceasta deschidere te apropie de oameni.

Tarom cumpara avioane. De ce nu a cumpărat, de atâţia ani, şi guvernul un avion? Pentru că, la bugetul de azi al României, costul unui avion nu falimentează pe nimeni.

Nu-l cumpără pentru că este mai fain să mergi cu un avion privat unde nu te deranjează nimeni. Îmi amintesc că, în urmă cu multă vreme, când UK trimisese trupe în războiul din Irak în sprijinul SUA, un reporter i-a spus premierului Blair: „Ai mâinile pătate de sânge!” Şi era în avionul premierului, faţă în faţă cu premierul, nu pe reţele de socializare. Să stai comod pe canapele pufoase, să tragi şi un pui de somn, dacă te apuca cheful, e mai bine şi nu te întreabă nimeni, nimic. De ce ar fi cumparat un avion pentru guvern premierul Marcel Ciolacu? Pai avionul ăla, de-ar fi să fie, este mare. Acolo trebuie să intre şi demnitari şi funcţionari şi ziaristi şi altii. Mai bine te bagi pe şest într-un avion mic, închiriat de Nordis, ca să vezi formula 1 la Monaco, doar tu cu câţiva apropiaţi ai tai. Nu te poţi duce la Monaco să vezi formula 1 cu un avion de linie, că asta se vede din prima şi te ia lumea la ochi. De ce să ştie toata lumea ce faci tu cu banii altora care platesc taxe?

Hai să vedem ce memorii îşi va scrie Iohannis, acum când este doar un pensionar, sigur, cu o pensie bună şi cu o casă plătită de stat, dar tot pensionar. Ce să scrie el? Că s-a plimbat cu avioane private? Că i-a cumpărat ţoale super iubitei lui?  - în fine, mie-mi plac ţinutele îndrăzneţe ale soţiei preşedintelui. Că şi-a pus poze pe Facebook cum se caţăra el pe piramidele egiptene?

Ce memorii să-şi scrie Marcel Ciolacu? – că şi lui i se apropie funia de par. Că s-a dus la vânatoare cu teroristul Omar Haisam? Că s-a dus la Formula 1 la Monaco cu avionul Nordis? Că a adus deficitele Romaniei la un nivel cumplit şi, în ciuda acestui fapt, s-a ales cu o înfrângere amară în alegeri, în urma căreia orice om decent s-ar retrage?

Cine-l va invita pe Iohannis să silabilească prelegeri prin amfiteatrele universitare? Cine-l va invita să joace table în rondul pensionarilor din Cişmigiu?

El, care este principalul responsabil pentru votul incredibil de mare pro partidele extremiste – pentru că n-a vorbit, pentru ca a fost nepăsator, pentru că s-a urcat pe piramidele egiptene în loc sa stea de vorba cu premierul Egiptului, pentru că a mers în Africa nu să promoveze interesele ţării, exporturile ei, ci să meargă în safari. Pentru un astfel de safari, regele Spaniei a fost obligat să-şi dea demisia.

Când preşedintele Franţei merge în străinatate, are cu el doua-trei avioane, nu unul – plin cu diplomaţi, cu oameni de afaceri, cu ziarişti. O agendă cu întâlniri bine stabilite dinainte – facem aia, facem cealaltă, să iasă bine pentru economia noastră. Preşedintele nostru sau fostul, cum vreţi săi spuneţi? Cu avion privat de nici 20 de locuri, în care încap prietenii, sunt 7-8 prieteni, nimeni altcineva, ca nu cumva să fie deranjat cu vreo întrebare. Păi ce ai căutat în Africa, în America Latină când tu nu ai cu tine decât iubita, niciun ministru, niciun om de afaceri care are un interes acolo?

Poate o fi fost şi o filosofie aici: dacă nu vorbesti, nu eşti obligat să minţi, deşi nimeni nu te obligă să minţi, iar una din cele zece porunci esta chiar să nu minţi.

Doar că, la final de cariera politica, nimeni nu te va mai tine minte. Nu vei fi invitat să ţii conferinţe, nimeni nu-ţi va citi memoriile, dacă ţi-ar trece prin cap să le scrii. Cam asta înseamnă, pe scurt, eşecul unui presedinte.

„Mândria merge înaintea pieirii iar trufia merge înaintea căderii”.

Pensie plăcută domnule Iohannis.