Birocraţii de la Bucureşti şi Bruxelles au atins o nouă performanţă - pentru prima dată de la aderarea la Uniunea Europeană, România a obţinut poziţia de vicepreşedinte al Comisiei Europene şi unul dintre cele mai importante portofolii – Competenţe şi Educaţie, Locuri de muncă şi drepturi sociale, demografie. Premierul Marcel Ciolacu susţine că este vorba de un portofoliu major, care va administra o cincime din bugetul UE, mai exact 235 de miliarde de euro.

Fără nicio îndoială, este o performanţă pentru România. Problema este că, din nou, este o performanţă fără substanţă, întocmai precum o investiţie anunţată cu sute de milioane de euro, dar care la finalul zilei înseamnă doar nişte echipamente mutate dintr-o altă ţară şi piese importate doar pentru a fi asamblate de oameni platiţi cu salariul minim pe economie.

Ce ne recomandă?

Rata analfabetismului funcţional din România cu siguranţă nu. În 2022, studiile şi rapoartele, cum ar fi cele realizate de către organizaţii precum Programul pentru Evaluarea Internaţională a Elevilor (PISA), au indicat că aproximativ 40% dintre elevii români de 15 ani sunt consideraţi analfabeţi funcţional. Aceasta înseamnă că, deşi pot citi un text, nu reuşesc să înţeleagă sau să utilizeze informaţia în mod efectiv. Este o problemă cu impact major asupra dezvoltării economice şi sociale, evidenţiind necesitatea unor reforme în educaţie care să dezvolte competenţe de gândire critică şi de înţelegere profundă a textelor.

Mai mult, conform datelor din ultimii ani, aproximativ 60-70% dintre cei care termină clasa a VIII-a se înscriu la liceu şi ajung să susţină examenul de bacalaureat. Din totalul celor care susţin examenul, rata de promovare variază între 60% şi 75%, în funcţie de anul respectiv, de dificultatea examenelor şi de politicile educaţionale aplicate. Din totalul elevilor care încep clasa zero, un procent semnificativ abandonează şcoala la un moment dat.

În ultimii 12 ani, prezenţa la examenul de bacalaureat a scăzut cu aproape o treime. Numai în 2023 50.000 de elevi de nu se mai regăseau pe listele de Bacalaureat, iar în 2024 cifra a crescut spre 60.000. La Evaluarea Naţională erau în vara lui 2024 cu 16.000 de elevi mai puţini decât s-au înscris în clasa zero.

Cum se descurcă profesorii? Înainte de contestaţii, în 2024, dintre cei aproape 28.500 de candidaţi, aproape 60% au luat note sub 7.

România are un învăţământ atât de “performant” încât la testele PISA depăşim numai Bulgaria, Rep. Moldova, Muntenegru şi Albania. Inclusiv Serbia obţine punctaje mai mari. 

Care este situaţia învăţământului? Companiile se plâng de faptul că trebuie să investească direct în pregătirea şi şcolirea angajaţilor, care de multe ori termină un liceu industrial sau o facultate fără a avea cunoştinţe adaptate la ce trebuie să facă în privat – cel mai elocvent exemplu este cel al şcolilor profesionale unde elevii învaţă despre carburator – tehnologie care a ajuns la sfârşit la mijlocul anilor 80 în Vest şi motoare pe benzină sau diesel, în era electrificării. Acelaşi lucru se întâmplă în orice categorie.

Învăţământul românesc este atât de performant încât în Bucureşti primarii de sector aprobă proiecte rezidenţiale cu sute şi mii de apartamente, dar cu banii obţinuţi din impozite nu construiesc şi şcoli. Până la urmă treaba privatului este să respecte legea, să plătească taxe şi impozite, iar banii, alături de fonduri europene sau guvernamentale să fie direcţionaţi către progres – către infrastructură - şcoli, spitale, drumuri, construite de la zero. De ce sa investeşti în o aşa-zisă modernizare a unor clădiri construite în urmă cu zeci sau poate chiar sute de ani, când poţi oferi copiiilor spaţii moderne, curate şi sănătoase. Cu foarte mici excepţii de întâmplă acest lucru în România.

În Cristian, lângă Braşov, părinţii au ajuns să iasă în stradă pentru a cere trotuare pe care să meargă elevii la şcoală. În România infrastructura primează în cel mai prost mod cu putinţă - străzile şi parcările au prioritate, iar fix în proximitatea şcolilor, mai ales în Bucureşti, trotuarele sunt pline de maşini parcate ilegal, ceea ce arată exact cât de importantă este educaţia în ochii românilor.

Mai mult, în România politicul s-a infiltrat în învăţământ – directorul de obicei este membru de partid, cum este şi inspectorul general. “Au noroc” să fie în partidul “care trebuie”, au şi şanse să primească fonduri, mobilier, echipamente. Dacă sunt “în opoziţie”, atunci “există o problemă”. Mai ales în ţară, posturile de la stat sunt considerate un adevărat trofeu, motiv pentru care există o luptă acerbă pentru orice post deoarece salarii mari “la privat” sunt doar în centrele regionale sau în Capitală. Într-o epocă în care meritocraţia şi performanţa ar trebui să conteze, noi premiem carnetul de partid.

În scrisoarea preşedintelui Comisiei, se menţionează că postul este unul extrem de important, deoarece va contura Uniunea Europeană.

Care este realitatea din România? Ce înseamnă decizia politică? România a cheltuit 2,5% din produsul intern brut pentru instituţiile de învăţământ, ceea ce este foarte puţin în comparaţie cu media OCDE, care este de 4,9%. Cheltuielile medii anuale per elev de la nivelul învăţământului primar până la cel superior în România sunt de 6.279 de dolari, comparativ cu o medie de 14.209 dolari în ţările OCDE. România se confruntă cu deficit de cadre didactice la toate nivelurile de învăţământ la unele disciplinele, inclusiv la matematică, ştiinţe ale naturii.

În tot acest context, românii “se descurcă” - Circa 7% dintre elevii din şcoala primară sunt înscrişi în instituţii private. În 2015, ponderea lor era de 3%. Românii plătesc taxe şi impozite pentru servicii de care nu pot beneficia – aşa cum pentru sănătate nu sunt niciodată bani sau fondurile “se termină”, deşi banii sunt încasaţi, şi pentru învăţământ, cine doreşte ceva mai mult, scoate bani din buzunar, deşi la nivel teoretic învăţământul este gratuit în România, dar bani nu sunt niciodată alocaţi cum trebuie.

Cum ajunge o ţară precum România, care tratează cu dispreţ învăţământul, să deţină tocmai un portofoliu legat tocmai de învăţământ?