Ultimele evenimente de la calea ferată, de la Galaţi şi Roşiori, care erau cât pe ce să se transforme în dezastre precum cel din Grecia, nu arată decât un singur lucru: că societatea şi economia poartă pe umeri o datorie mult mai mare decât datoria publică nominală, de 150 mld. euro în echivalent, adică 50% din PIB.

De fapt, în spatele fiecărui pod care se surpă, al fiecărei locomotive fără frână şi al fiecărei linii de cale ferată cu restricţii de 30 km pe oră pentru că a ieşit din perioada de revizie este o datorie care nu se vede.

Există o datorie publică – 150 mld. euro în echivalent lei şi valută, care se vede, şi există o datorie externă - tot circa 150 mld. euro, publică şi privată. Însă există o datorie care nu se vede. Datoria provenită din faptul că nu s-au făcut la timp şi nu se fac investiţiile necesare.

Şi nu este valabil doar pentru calea ferată sau şosele, ci şi pentru şcoli, spitale şi în general orice înseamnă infrastructură şi investiţii cu bătaie lungă.

Se tot bate monedă pe faptul că Bucureştiul are un PIB per capita mai mare decât ţări precum Portugalia, Grecia sau cât în Spania, dar oare în aceste ţări circulă tramvaie de 50 de ani precum cele din capitala României sau stă gata să cadă planşeul din pieţele centrale ale oraşelor aşa cum e gata să cadă cel din Piaţa Unirii?

Probabil că dacă ar fi calculat necesarul real de investiţii pe fiecare palier, sumele necesare pentru a aduce la o condiţie decentă de dotări şi funcţionare calea ferată sau infrastructura de sănătate şi educaţie, datoria publică ar fi de 200% din PIB, adică de 600 mld. euro!

Amâni cu şase luni termenul de revizie şi încă şase luni şi te rogi să nu crape pe mandatul tău – asta e strategia miniştrilor transporturilor la calea ferată de zeci de ani. Funcţionare la limita de avarie. Între timp se spune că România este gata să intre în OECD şi depăşeşte bornă după bornă la PIB per capita.

În 2023 statul va cheltui numai cu dobânzile la datoria publică 3% din PIB, adică 9 miliarde de euro. Dacă ar trebui de fapt să facă loc în cheltuieli la dobânzi de 20 sau 30 mld. euro, cât ar fi dacă ar fi investit suficient numai ca să menţină funcţionale căile ferate şi ar fi investit suficient în reţelele de autostrăzi?

Când în jur crapă o dată pe săptămână câte ceva la care nu ai intervenit la timp şi partidele de la guvernare propun tichete de vacanţă pentru toată lumea, firme private sau stat, care costă un miliard de euro pe an, de parcă nu e de ajuns anomalia acestora pentru sectorul public, unde ajungi?

Evenimentele de la calea ferată arată în mod simplu că vin scadenţe. Ieri ardeau spitalele. Azi deraiază trenurile. Mâine ce va fi? Sunt datorii nevăzute pe care degeaba le ignoră cei care administrează azi ţara, că vin peste ei.

Iar modul cum se comportă guvernul cu finanţele publice influenţează şi modul în care comportă indivizii. Cum ar fi dacă de mâine salariaţii s-ar comporta financiar ca şi cum impozitul pe venit nu ar fi de 10%, cel mai mic din Uniunea Europeană, ci progresiv crescător cu 50% pentru categoria cu cele mai mari salarii, aşa cum este în Franţa sau Germania?

Cum ar mai funcţiona economia? În 2022, sumele cheltuite pe vacanţe în străinătate au fost de 8 mld. euro, egale cu investiţiile străine directe. Ce vine cu scop strategic iese pe conjunctură, pe leisure.

Acum, măcar dacă datoria publică actuală de 150 mld. euro în echivalent ar fi lăsat ceva, adică am fi avut deja cele două autostrăzi de la est la vest şi de la sud la nord gata, precum şi două căi ferate de mare viteză.

Dar nu le avem. Aşa că de unde PIB per capita şi nivel de trai de care vorbeşte inclusiv Banca Naţională când spune că zone precum Bucureştiul sunt gata de intrare în zona euro? Aşa arată zona euro, cu Gara de Nord în care te viscoleşte şi unde abia s-a descoperit digitalizarea la nivelul tabelelor de afişaj sosiri-plecări?

Cu trenul spre aeroport fără aer condiţionat care se opreşte brusc în parcurs şi vine mecanicul cu cheia să îl repare?

Şi în Scânteia înainte de ‘90 (unde lucrau, apropo, mulţi dintre cei care ne învaţă încă astăzi drumul spre capitalism) cifrele publicate arătau un nivel de trai excepţional pe hârtie, dar magazinele erau goale şi în apartamente îngheţai. N-ai ce spune, oamenii ştiu cum e cu propaganda, şi atunci şi acum.