Formarea de legături care să însemne ceva cu ceilalţi poate îmbunătăţi sănătatea, poate ascuţi mintea şi poate alimenta creativitatea. Poate face mai plăcută interacţiunea cu clienţii, colegii şi cu şefii, poate face mai atractiv locul de muncă. Cel ce este un bun povestitor nu este întotdeauna cea mai bună companie. Dar cel ce este atent la ceilalţi şi ştie să asculte poate fi, scrie El Pais.

A-ţi face prieteni poate fi descurajant, dar cercetările arată că există multe modalităţi de a construi conexiuni mai bune. Dacă ai vorbit vreodată cu cineva şi mai târziu ai simţit că ar fi fost mai plăcut să-ţi fi petrecut timpul dialogând cu un perete, cu siguranţă că te vei identifica în observaţiile Rebeccăi West. „Nu există conversaţie”, spune scriitoarea şi criticul literar în colecţia sa de poveşti „The Harsh Voice”. „Este o iluzie. Există doar monologuri care se intersectează, asta-i tot.” Dacă cineva simte că conversaţiile sale nu au lăsat nicio impresie asupra celor din jur, atunci aceasta este definiţia izolării existenţiale. Probabil că ai experimentat asta la o întâlnire care a mers prost, la o cină îngrozitoare sau în timpul unei reuniuni de familie interminabile. Cercetările psihologice au identificat multe obiceiuri şi prejudecăţi care ridică bariere între noi şi ceilalţi – iar dacă dorim să avem o conexiune mai mare cu oamenii din jurul nostru, trebuie să învăţăm cum să le depăşim. Vestea bună este că corecţiile sunt foarte uşor de pus în practică. Mici modificări ale stilului nostru conversaţional pot aduce beneficii enorme.

Păcatul neatenţiei. Să începem cu păcatul neatenţiei. „Arta conversaţiei este arta de a asculta, precum şi de a fi auzit”, spunea eseistul de la începutul secolului al XIX-lea William Hazlitt în lucrarea „On the Conversation of Authors” publicată în 1820. „Unii dintre cei mai buni vorbitori sunt, din această cauză, cea mai proastă companie.” Hazlitt a remarcat că mulţi dintre cunoscuţii săi din cercurile literare – printre care Samuel Taylor Coleridge, Stendhal şi William Wordsworth – erau atât de dornici să-şi arate inteligenţa încât le lipsea politeţea de bază de a-i asculta pe ceilalţi. În schimb, scriitorul ne-a recomandat să-l imităm pe pictorul James Northcote, care, susţinea el, a fost cel mai bun ascultător şi, ca urmare, cel mai bun partener de conversaţie pe care l-a cunoscut. „Nu am mâncat şi nu am băut niciodată cu domnul Northcote; dar am trăit conversaţiile lui cu o bucurie nediminuată de când mi le amintesc”, a scris Hazlitt. Cine nu ar vrea să-şi facă cunoscuţii să se simtă aşa? Cel mai simplu mod de a realiza acest lucru este de a pune mai multe întrebări, dar, în mod surprinzător, puţini oameni şi-au cultivat acest obicei în mod eficient. În timp ce studia pentru un doctorat în comportament organizaţional la Universitatea Harvard, Karen Huang a invitat peste 130 de persoane în laboratorul ei şi le-a cerut să converseze în perechi timp de un sfert de oră printr-o aplicaţie de mesagerie instant online. Ea a descoperit că şi în aceste 15 minute numărul de întrebări pe care le pun oamenii variază foarte mult, de la aproximativ patru sau mai puţine la nivelul de jos până la nouă sau mai multe la nivelul superior.

A pune mai multe întrebări poate face o mare diferenţă pentru a primi simpatia cuiva. Într-un experiment separat, echipa lui Huang a analizat înregistrările conversaţiilor oamenilor în timpul unui eveniment de speed-dating. Unii participanţi au pus în mod constant mai multe întrebări decât alţii, iar acest lucru a prezis semnificativ şansa lor mai mare de a obţine o a doua întâlnire. Este uşor de înţeles de ce întrebările sunt atât de fermecătoare: ele demonstrează dorinţa de a construi înţelegere reciprocă şi oferă şansa de a valida experienţele celuilalt. Dar chiar dacă punem o mulţime de întrebări, este posibil să nu întrebăm ce trebuie. În analizele sale, Huang a luat în considerare şase categorii diferite de întrebări. De exemplu:

1. De introducere

Buna ziua!

Hei, ce mai faci?

2. Urmare

Plănuiesc o călătorie în Canada.

Super. Ai fost vreodată acolo?

3. Schimbare de direcţie completă

Lucrez la o curăţătorie chimică.

Ce îţi place să faci pentru a te distra?

4. Schimbare de direcţie parţială

Nu mă dau prea mult în vânt după aventuri în natură, dar nu refuz o excursie sau ceva de genul din când în când.

Ai fost de multe ori la plajă în Boston?

5. Întrebări oglindă

Ce ai avut la micul dejun?

Am avut ouă şi fructe. Tu?

6. Întrebări retorice

Ieri m-am ţinut după o fanfară care făcea un tur. Unde se ducea? Este un mister.

Huang a descoperit că întrebările de urmare, care solicită mai multe informaţii despre un punct anterior, sunt mult mai atrăgătoare decât întrebările care schimbă subiectul sau întrebările „oglindă” care pur şi simplu copiază ceea ce cineva te-a întrebat deja. Cele mai superficiale sunt întrebările introductive – subtilităţi sociale esenţiale, dar care cu greu demonstrează un interes real pentru o altă persoană. De asemenea, putem evita obiceiul de a pune o întrebare ca scuză pentru a vorbi despre sine. Am putea întreba despre profesia cuiva, de exemplu, nu pentru că ne pasă cum îi merge la job, ci pentru că vrem să ne lăudăm cu propria noastră promovare. Cercetările sugerează că acest obicei este deosebit de neplăcut. Actul de a pune întrebări constructive poate deveni autoperpetuant. Pentru cineva care a făcut efortul de a-şi atrage partenerul cu o întrebare va deveni mult mai uşor să meargă mai departe cu întrebările.

Arta de a asculta. Oamenii îşi dau seama foarte bine dacă sunt ascultaţi cu atenţie, iar percepţia lor că primesc atenţie activă de la altcineva prezice sentimentele lor de încredere şi contribuie la creşterea stării de bine care vine de obicei din conexiunile sociale puternice. Cu cât suntem mai atenţi cu cineva, cu atât acel cineva se simte mai fericit. Din păcate, mulţi dintre noi ne bazăm pe indicii greşite pentru a ne semnala interesul faţă de ceilalţi. Oamenii îşi pot arăta atenţia prin limbajul corpului nonverbal, cum ar fi aplecarea în faţă, încuviinţarea din cap sau expresii faciale empatice; pot folosi indicii „paralingvistice”, cum ar fi sunete de asentiment sau aprobare; sau pot valida verbal ceea ce a spus cealaltă persoană. În timp ce indicii nonverbale şi paralingvistice sunt adesea semne autentice de atenţie, ele pot fi, de asemenea, simulate - şi dacă ne bazăm doar pe acestea, partenerii noştri de conversaţie ar putea presupune ce este mai rău. Este mult mai sigur să-ţi dovedeşti atenţia în mod explicit în cuvintele pe care le spui. Parafrazând ceea ce a spus cealaltă persoană, de exemplu, oferi o dovadă directă că ai procesat observaţia ei. Acesta este un alt motiv pentru care întrebările de urmare sunt atât de puternice: detaliile pe care le incluzi oferă confirmarea necesară că ai fost atent la ce s-a spus. Ai grijă să te concentrezi pe punctul central pe care persoana încearcă să-l transmită. Dacă cineva îţi descrie o întâlnire proastă, de exemplu, nu este bine să întrebi despre bar sau să-ţi dai cu părerea despre filmul pe care l-a vizionat. Poţi valida ceea ce gândeşte şi simte interlocutorul sau poate, după ce ai conştientizat ceea ce a spus, poţi oferi o interpretare alternativă care îi poate deschide mintea către un nou mod de a vedea situaţia. Trebuie să arăţi că cel puţin încerci să vezi lucrurile prin ochii interlocutorului înainte de a-i oferi varianta ta alternativă.

Pe măsură ce conversaţi, evită să fii distras de mediul înconjurător. De fiecare dată când arăţi că mintea ta rătăceşte, slăbeşti conexiunea care s-ar fi putut produce dintr-o ascultare mai atentă. Întreruperea constantă a unei conversaţii pentru a verifica smartphone-ul este perturbatoare. Într-un studiu observaţional, cercetătorii au urmărit 100 de perechi de participanţi discutând în cafenele locale. Unii şi-au scos în mod natural telefoanele şi le-au ţinut în mâini sau le-au aşezat pe masă, în timp ce alţii le-au ascuns vederii. La sfârşitul conversaţiei, cercetătorii au cerut fiecărei persoane să completeze un chestionar în care să exploreze experienţa şi au descoperit că simpla prezenţă a telefoanelor pe masă a redus sentimentele de empatie reciprocă, rezultând o conversaţie mai puţin reuşită.

Procedura împrietenirii rapide. Având în vedere Legea lui Hazlitt, am putea concluziona că ar trebui să permitem întotdeauna cunoştinţelor noastre să fie în centrul atenţiei. Acest sfat poate fi găsit în multe ghiduri influente de etichetă, dar cercetările psihologice arată că este greşit: ar trebui să ne simţim liberi să ne luăm partea echitabilă din timpul de antenă. Crearea unei realităţi comune între doi oameni se bazează pe înţelegerea reciprocă.

Ar trebui să încercăm să creăm conversaţii care să permită ambelor părţi să se deschidă la comunicare despre gânduri şi sentimente mai profunde pentru a identifica punctele comune. Arthur Aron a demonstrat avantajele dezvăluirii sinelui, ale destăinuirii,  folosind o paradigmă experimentală care este uneori cunoscută sub numele de „procedura prieteniilor rapide”.

Participanţii lui Aron au fost mai întâi împărţiţi în perechi. Li s-au dat apoi 36 de întrebări pe care să le discute în următoarele 45 de minute. Jumătate din perechi au primit întrebări care au stimulat discuţiile:

Cum ai sărbătorit Halloweenul trecut?

Descrie ultimul animal de companie pe care l-ai avut.

Unde ai făcut liceul?

Aceasta a fost destăinuirea de nivel redus. Erau întrebări perfect rezonabile – de genul celor pe care le-aţi putea adresa cu bucurie la o primă întâlnire – dar nu aveau neapărat să ofere multe perspective profunde asupra vieţii interioare a cuiva.

Ceilalţi participanţi au fost rugaţi să folosească mai multe întrebări investigative:

Ce ar constitui o zi perfectă pentru tine?

Dacă ai fi capabil să trăieşti până la vârsta de 90 de ani şi să păstrezi fie mintea, fie corpul unui tânăr de 30 de ani în ultimii 60 de ani din viaţa ta, ce ai alege?

Ai o bănuială ascunsă despre cum vei muri?

Aceasta a fost destăinuirea de nivel ridicat. Scopul a fost de a determina interlocutorii să se deschidă unul faţă de celălalt şi să-şi comunice gândurile şi sentimentele, cu răspunsuri care să reflecte mai direct ce este în mintea şi sufletul lor. În fiecare caz, participanţilor li s-a cerut să se implice în mod egal. „Unul dintre voi ar trebui să citească cu voce tare prima fişă şi apoi amândoi să faceţi ceea ce vi se cere”, li s-a spus.

După ce au trecut cele 45 de minute, participanţii au fost rugaţi să descrie cât de aproape s-au simţit de partenerul lor folosind o scală de şapte puncte, un scor mai mare indicând o apropiere mai mare.

Persoanele aflate în modul de destăinuire ridicată şi-au evaluat relaţia la 4, în timp ce cei în destăinuire scăzută au evaluat-o ca fiind 3. Aceasta ar fi o evaluare relativ mare a efectului pentru orice intervenţie psihologică unică, dar este demnă de remarcat mai ales dacă este avut în vedere că majoritatea prieteniilor durabile nu au un scor mult mai mare.

Aceste rezultate au fost acum replicate în studii ample, care au arătat, de asemenea, că destăinuirea este la fel de eficientă în timpul comunicării la distanţă ca şi în interacţiunile faţă în faţă. Dezvăluirea de sine poate chiar să amplifice conexiunea între oameni din diferite grupuri sociale, crescând apropierea, indiferent de diferenţele de factori demografici, cum ar fi vârsta, care ar putea  reprezenta bariere în calea prieteniei.

Oamenii se aşteaptă ca partenerii lor să fie indiferenţi faţă de ce simt ei şi să se plictisească de destăinuirile lor. Dar oamenii sunt mult mai interesaţi de gândurile şi sentimentele cele mai intime ale celorlalţi decât ne imaginăm. Dezvăluirea de sine necesită încredere, dar când o facem, tendinţa este de a ateriza în siguranţă.

Oamenii care au întreprins o destăinuire sporită încep să prezinte unii din indicatorii fiziologici ai conexiunii sociale. Când formăm o realitate comună cu cineva, creierul şi corpurile noastre încep să se sincronizeze pe măsură ce citim lumea şi răspundem lumii în acelaşi mod. Răspunsurile noastre hormonale la stres devin adaptate situaţiei, de exemplu, astfel încât nivelurile de cortizol cresc şi scad în tandem pe măsură ce experimentăm aceleaşi evenimente.

Sentimentele calde de afecţiune şi încredere care apar din destăinuire par să fie trezite de eliberarea de opioide naturale în creier, care încurajează legătura ulterioară. Pentru a dovedi acest lucru, în 2019 un grup de oameni de ştiinţă canadieni a apelat la un medicament numit naltrexonă care blochează efectele opioidelor din creier. Cineva căruia i se administrează morfină după ce a luat naltrexonă nu va simţi uşurarea durerii sau sentimentul de beatitudine care însoţeşte de obicei medicamentul. Dacă opioidele pot explica o parte din starea de bine pe care o primim de la conexiunea socială, atunci participanţii care au luat naltrexonă nu ar trebui să obţină beneficii atât de mari din procedura împrietenirii rapide.

Cercetătorii au recrutat pentru studiul lor aproximativ 160 de participanţi, care au fost împărţiţi în perechi. Jumătate au primit naltrexonă, iar celorlalţi un placebo, înainte ca fiecare să discute despre 36 de întrebări autodezvăluitoare. După conversaţie, fiecare participant a completat o serie de chestionare despre modul în care a evoluat conversaţia. Aşa cum era de aşteptat, participanţii care au luat naltrexonă au fost mai puţin deschişi în conversaţii şi acest lucru a diminuat starea de spirit pe care oamenii o experimentează în mod normal în urma unor astfel de interacţiuni.

Inutil de spus că utilizarea unor întrebări de genul celor 36 trebuie făcută cu tact şi discreţie. Cel care le pune ar arăta ciudat dacă ori de câte ori ar întâlni o nouă cunoştinţă – cu excepţia cazului, desigur, când explică ce face.

Spiritul acestei cercetări este de a fi puţin mai transparent cu privire la gândurile şi sentimentele mai profunde. Fie că este descris un vis intim, este exprimată o reacţie emoţională neaşteptată la o ştire sau este povestită o amintire deosebit de preţioasă, interlocutorii trebuie să fie generoşi cu informaţiile pe care le oferă.   

Evitarea vorbelor mărunte în favoarea conversaţiilor mai profunde ar trebui să sporească satisfacţia despre viaţă pe termen lung. Cercetătorii au echipat recent 486 de participanţi cu un mic „recorder activat electronic” care le-a permis oamenilor de ştiinţă să asculte cu urechile lor interacţiunilor participanţilor. Au descoperit că timpul petrecut de cineva vorbind despre banalităţile zilnice nu a făcut aproape nicio diferenţă pentru satisfacţia lor, în timp ce conversaţiile mai profunde care implică schimbul de informaţii semnificative despre viaţă şi interese au avut un impact semnificativ. Când cineva îşi expune sufletul, ceilalţi vor răspunde adesea la fel - şi toţi se vor simţi bine.

Pedepsirea noutăţii. Acum trebuie analizat un ultim fenomen psihologic, cunoscut sub numele de „pedepsirea noutăţii”. Termenul provine dintr-un experiment al lui Gus Cooney, unul dintre cercetătorii care a descoperit decalajul de apreciere – diferenţa dintre cât de mult crede cineva că este plăcut de către o altă persoană şi cât de mult îl place acea persoană de fapt. Echipa sa a plasat mai întâi participanţii în grupuri de trei. În timp ce era singur, fiecare membru a vizionat unul dintre două videoclipuri scurte: o discuţie de conferinţă despre inteligenţa corbilor sau un interviu cu proprietarul unui magazin de băuturi răcoritoare.

Trioul s-a întâlnit apoi ca grup, iar un membru – vorbitorul – a fost rugat să descrie videoclipul pe care îl văzuse, în timp ce ceilalţi doi membri au ascultat timp de două minute. În unele grupuri, ascultătorii şi vorbitorii au vizionat toţi acelaşi videoclip, în timp ce în altele, vorbitorul a povestit clipul pe care ascultătorii nu l-au văzut.

Te-ai aştepta ca a învăţa ceva nou să fie mult mai plăcut şi mai interesant decât să auzi ceva care îţi este deja cunoscut. Dar ascultătorii au avut reacţia opusă: au avut tendinţa de a prefera să audă despre videoclipul pe care tocmai l-au văzut, rămânând dezamăgiţi de discuţia care conţinea informaţii noi. Aceasta este penalizarea noutăţii: o preferinţă generală de a auzi despre experienţe familiare.

Aproape sigur vei fi observat cum este penalizată noutatea atunci când te-ai întors dintr-o vacanţă exotică. Mintea ta este încă plină de toate priveliştile, sunetele, mirosurile şi gusturile locurilor şi de oamenii uimitori pe care i-ai întâlnit pe drum. Cu toate acestea, pe măsură ce încerci să descrii experienţa, s-ar putea să vezi că privirile oamenilor se îndepărtează . Acest lucru nu se întâmplă pentru că publicului nu-i pasă. Pur şi simplu oamenii nu au suficiente cunoştinţe pentru a se lăsa purtaţi de descrierile tale şi pentru a înţelege de ce călătoria a fost atât de specială pentru tine. Lacunele informaţionale ar putea crea un sentiment de distanţă care subminează sentimentul unei realităţi comune.

O strategie pentru a evita acest lucru ar fi concentrarea pe subiecte care sunt la fel de familiare ambelor părţi. S-ar putea să crezi că este grozav să vorbeşti despre o muzică pe care nimeni altcineva nu o ascultă sau despre filme pe care nimeni altcineva nu le-a văzut, dar acest lucru poate avea efectul foarte opus. Să cauţi interese comune sau experienţe comune de discutat este mult mai sănătos pentru conversaţie.

Dar evitarea tuturor subiectelor nefamiliare este departe de modul ideal de a construi conexiunea socială; dacă un subiect este esenţial pentru viaţa ta şi reprezintă un element important al personalităţii tale, trebuie să găseşti o modalitate de a-l exprima - altfel, realitatea ta împărtăşită cu cealaltă persoană va avea întotdeauna o parte importantă lipsă. În aceste cazuri, poţi scăpa de pedepsirea noutăţii cu o povestire vie care să ajute cealaltă persoană să se pună în locul tău. Dacă ştii că persoanei respectivă îi place să gătească, de exemplu, poţi începe prin a discuta despre ce ai mâncat în excursie, ceea ce ar trebui să acţioneze ca o punte către propriile interese şi experienţe. Pe măsură ce te deplasezi pe un teren mai puţin familiar, trebuie să te asiguri că furnizezi suficiente detalii pentru a evita crearea de lacune informaţionale inutile. În experimentele lui Cooney, vorbitorii au redus efectul de pedepsire a noutăţii când au oferit o descriere mai completă a videoclipurilor în discuţie. Când au relatat recentele descoperiri ştiinţifice despre inteligenţa corbilor, de exemplu, a ajutat descrierea făcută felului cum le-a venit cercetărilor inspiraţia şi o prezentare generală a principalelor concluzii (corbii chiar sunt inteligenţi!), urmate de relatări mai aprofundate ale constatări individuale. Au încheiat prin a descrie modul în care pot fi dresaţi corbii să ridice gunoaiele de pe stadioanele de sport – şi modul în care înţelegerea noastră despre inteligenţa corbilor ar putea schimba felul în care gândim despre mintea umană. Cu acest nivel de detaliu, vorbitorii s-au bucurat de discuţii aproape la fel de mult ca şi de discuţia despre subiectul care era deja familiar. De asemenea, s-ar putea să îţi aminteşti de pedepsirea noutăţii atunci când rolurile sunt inversate şi te chinuieşti să te implici în experienţele altcuiva. În trecut, reticenţa generală de a pune întrebări ar fi putut să te împiedice să cauţi informaţii suplimentare care ar fi redus decalajul în înţelegere.

Atenţie activă. Oricui am vorbi şi despre orice am vorbi, ar trebui să căutăm echilibrul — în schimburile dintre parteneri, în profunzimea discuţiei şi în familiaritatea subiectelor. Acesta este cheia pentru a cincea lege a conexiunii: în conversaţie, să demonstrăm atenţie activă, să ne angajăm în auto-dezvăluire şi să evităm pedepsirea noutăţii pentru a construi înţelegere reciprocă şi a contribui la unirea minţilor. Indiferent dacă suntem la o primă întâlnire sau ne întâlnim cu un prieten de o viaţă, fiecare propoziţie pe care o rostim oferă o nouă oportunitate pentru o conexiune mai bună. Acesta este un extras adaptat de „El Pais“ din „The Laws of Connection: The Scientific Secrets of Building a Strong Social Network“ de David Robson, carte publicată de Pegasus Books pe 4 iunie 2024.