Cineva remarca, înţelept, că în general jurnaliştii ar fi vrut să fie scriitori şi fotografii ar fi vrut să fie cineaşti, iar în cazul lui Aziz Ansari comicul ar fi vrut să fie analist de date. Aceasta poate fi una dintre explicaţiile faptului că un comic de stand-up, cu peste 5 milioane de fani pe Twitter şi care joacă la Madison Square Garden cu casa închisă, se aliază cu un profesor de sociologie, Eric Klineberg, şi scrie o carte despre amor în vremea tehnologiei.

Cei doi au elaborat un proiect amplu de cercetare, au luat sute de interviuri şi au participat la focus grupuri în mai toate colţurile lumii. Ca un bun comic ce este, Ansari îşi abordează cititorul într-un mod franc – „La dracu’, mersi că mi-ai cumpărat cartea. Banii sunt AI MEI acum. Dar am muncit din greu la carte şi cred că o să îţi placă“, iar la final va exclama: „Ei bine, GATA, am terminat naibii cu cartea! Grozav!“. Între cele două strigăte, comicul stabileşte câteva dintre regulile care stau la baza relaţiilor moderne, de exemplu aceea că unii au o relaţie mult mai strânsă cu smartphone-ul personal decât cu partenerul de viaţă. Iar relativa anonimitate formată din nickname-uri, emoticoane sau avatare iscă, plastic vorbind, monştri: de exemplu numărul uluitor de nătărăi care scriu „mesăjele“, folosesc o grămadă de „hahaha“-uri, asta când nu sunt de-a dreptul agresivi din punct de vedere sexual. Oamenii au două euri, cel real şi cel virtual, conchide, serios, comicul. Sau lipsa de originalitate, de personalitate: luat singur, un mesaj „Bună!“ poate părea inofensiv, dar dacă cinci ecrane de telefon se vor umple de „Bună“, „Bunăă“, „Hei“, „Bună, ce mai faci?“, „Hei“ şi tot aşa vei începe să judeci altfel specia umană. Pe alte meleaguri povestea capătă accente dramatice, de exemplu faptul că tinerii japonezi se dovedesc din ce în ce mai mult neinteresaţi de relaţii, de orice tip ar fi ele, punând guvernul în postura de a finanţa programe care să-i ajute pe oameni să îşi găsească perechea sau să trimită tinerelor cupluri bani şi cadouri.

Dar, dincolo de neajunsuri, de mutaţii, de euri virtuale şi de euri reale, de mesaje tembele şi de potriviri pe Tinder, trebuie reţinută ideea de bază că, „indiferent de cât de multe opţuni vedem pe un ecran, ar trebui să nu uităm că în spatele lor sunt persoane reale şi că e de preferat să petrecem timp de calitate cu oameni reali şi nu cu telefoanele sau laptopurile noastre, încercând să vedem dacă e cineva acolo“. Comicul dixit, şi nu pot decât să îl aprob. De citit musai, ca să înţelegem cum este lumea şi cum ar trebui să fie de fapt.