Uite întradevăr o temă, mi-am zis, după ce am citit introducerea cărţii lui David Zweig „Invizibilii“ - grupul profesioniştilor necunoscuţi pe a căror muncă se bazează gloria unuia sau altuia. Poate fi inginerul de sunet al celor de la Led Zeppelin, care a contribuit la sunetul special al grupului, sau poate documentariştii care se ocupă de verificarea articolelor din prestigioasa publicaţie The New Yorker. Gloria chirurgului cu mână sigură, care face minuni cu bisturiul, nu ar fi posibilă fără sprijinul anestezistului sau al tehnicienilor din sala de operaţie, dar cine să se gândească la ei?!

A făcut-o Zweig, scriitor, conferenţiar şi muzician cu două albume deja lansate, iar munca sa mi se pare esenţială într-o epocă intoxicată de faimă şi celebritate, populată de fiinţe precum Kim Kardashian. Nu este tocmai o noutate, pentru că economistul şi sociologul Thorstein Veblen privea în mod ironic, încă din 1899, consumul ostentativ, nevoia de a-ţi afişa bunăstarea şi statutul social, în volumul „Teoria clasei de lux“; în opinia lui Veblen motoarele progresului economic, social şi ştiinţific sunt meşteşugarii, inginerii şi tehnicienii care au îndemânare şi simt un imbold nestăvilit spre cunoaştere. Păcat că în graba ei societatea umană îi ignoră, de cele mai multe ori, lăsându‑se orbită de sclipiciul vedetelor.

Autorul nu teoretizează, ci povesteşte istoriile câtorva invizibili: de exemplu un domn care se ocupă cu orientarea urbană - sună pretenţios, dar nu este, omul se ocupă cu amplasarea indicatoarelor într-un aeroport, ajutând oamenii să nu se rătăcească. Un altul este parfumier, un artizan cu ale cărui creaţii s-au mândrit Calvin Klein, Hugo Boss, Elizabeth Arden sau Tom Ford. Şi mai sunt şi alţii - un translator de la Naţiunile Unite, un acordor de piane şi un tehnician de chitară, pe care îi veţi descoperi şi singuri, personalităţi interesante, creative, modeste, dedicate. De exemplu, unui constructor, implicat în ridicarea a trei din cinci cele mai înalte construcţii din lume, nu-i place să vorbească despre propria persoană; preferă să spună „noi“, evitând „eu“-ul care l-ar evidenţia. La baza cărţii lui Zweig stă un articol din revista Atlantic, dar şi experienţa sa de documentarist, timp de cinci ani, în presă, ocazie cu care a venit în contact, din plin, cu ceea ce el numeşte „cultura zgomotului“ care caracterizează lumea de astăzi.

O cultură susţinută de mult mai multe cărţi decât „Invizibilii“, cărţi care îţi promit cheia spre like-uri, followers, virale, marketing, branduri şi altele asemenea. Nu că toate acestea ar fi rele, dacă sunt susţinute de o construcţie, de competenţă, talent şi o echipă bună de invizibili - cazul mai sus-pomeniţilor de la Led Zeppelin. Problema este să nu uităm că oricând poate apărea cineva cu duşul rece, care să strige „împăratul e gol!“. Musai de citit!