Creşterea aproape meteorică a genului cu supereroi, datorată în mare parte celor de la Marvel, a schimbat modul în care oamenii percep industria cinematografică. Bugetele de sute de milioane de dolari nu fac decât să mascheze incapacitatea studiourilor de a găsi scenarii realiste, cu actori fără măşti, care să aducă oamenii în sălile de cinematograf.

Şi totuşi industria cinematografică pare a fi într-o stare excelentă: veniturile pe continentul nord-american au crescut cu 6,3% în 2015, atingând pragul istoric de 11 miliarde. Dacă punem la socoteală şi China, unde creşterea anuală a fost de aproape 50%, rezultă o creştere la nivel global de 4%, până la 38 de miliarde dolari.

Dar această creştere generală nu se datorează unor nume mari, precum Tom Cruise sau Leonardo DiCaprio, ci mai degrabă efectelor speciale din ce în ce mai reuşite. Francize precum Fast and Furious, Avengers, The Hunger Games, James Bond sau Star Wars conduc un grup de 14 filme care au generat fiecare, anul trecut, venituri de peste 500 de milioane de dolari; în 2006, doar 5 filme reuşeau o asemenea performanţă. Astfel de producţii reprezintă mai degrabă şansa de a crea o vedetă decât de a fi transformate în succes de un nume mare. „Nu vrei să ai un nume mare într-o astfel de franciză“, explică un producător. „Filmele vor avea oricum succes, aşa că nu ai niciun motiv să-i plăteşti mai mult pentru actori. Jennifer Lawrence nu era Jennifer Lawrence înainte să joace în Hunger Games.“

Dar producătorii de la Hollywood iubesc vedetele, aşa că vor mai oferi, ocazional, roluri importante unor actori care poate nu se află în cea mai bună perioadă a carierei. Este şi un fel de plasă de siguranţă: dacă filmul nu va avea succes, ei pot spune că au făcut tot ce a ţinut de ei, iar asta include aducerea unui nume mare în proiect.

Înaintea bărbaţilor, femeile au simţit efectele unei astfel de politici. Conservatorismul (exprimat de nenumărate ori la Hollywood) se traduce, mai simplu, într-o listă lungă de roluri pentru bărbaţii care s-au bucurat deja de un anumit grad de succes şi o listă scurtă de roluri pentru restul actorilor.

Imaginaţi-vă, pentru o clipă, că Bradley Cooper (41 de ani) ar primi numai roluri de partener mai în vârstă al unui tânăr actor; că Leonardo DiCaprio (tot 41 de ani ) ar figura pe lista unui blockbuster de vară, alături de Scarlett Johansson, în rolul tatălui; sau că James Franco, la 38 de ani, ar recunoaşte în timpul unui interviu că a pierdut un rol pentru că a fost considerat „prea bătrân“ pentru o poveste de dragoste. Toate aceste scenarii par aberante, dar ele reflectă perfect ceea ce se întâmplă în cazul actriţelor trecute de o anumită vârstă, în general cea de 35 de ani.

La începutul anului trecut, Maggie Gylenhaal (37 de ani la momentul respectiv) a povestit că un regizor i-a spus că e prea bătrână pentru a juca iubita unui bărbat de 55 de ani. Până şi Meryl Streep, cu ilustra sa carieră, se confruntă ocazional cu astfel de probleme. În cadrul unui interviu acordat celor de la People, ea a recunoscut că la vârsta de 40 de ani i s-au oferit trei roluri de vrăjitoare: „Nu mi s-a oferit niciun rol într-un film de dragoste sau într-un film de aventuri; mi s-au oferit roluri de vrăjitoare pentru că eram deja bătrână la 40 de ani“.

Poate cel mai relevant studiu în această direcţie este cel realizat în 2013 de Vulture, care a ajuns la o concluzie aproape hilară: personajele principale masculine nu îmbătrânesc, în vreme ce partenerele lor sunt lovite din plin de trecerea timpului. Autorii au analizat cei mai importanţi 10 actori şi cele mai cunoscute filme ale lor, comparând diferenţa de vârstă dintre aceştia şi partenerele lor de pe marele ecran. Concluzia a fost următoarea: chiar dacă interpreţii ajungeau la 40, 50 sau 60 de ani, actriţele aveau întodeauna vârste cuprinse între 35 şi 40 de ani.

Nici măcar media nu mai pare a fi atrasă de puterea vedetelor feminine, după cum remarcă Jess Cagle, editor-şef al Entertainment Weekly: „Era o vreme când starurile de cinema reprezentau standardul de aur pentru o copertă. Acum lucrurile s-au schimbat“.

Adăugând aceste probleme la ideea de la care am plecat, şi anume dispariţia subită a actorilor din filmele de succes, rezultă că Hollywood s-ar putea transforma în curând într-un soi de oraş fantomă, animat poate de tinere actriţe şi de Spidermani care umblă în libertate pe străzile din Los Angeles.

Un gen care nu se poate baza, cel puţin deocamdată, pe puterea eroilor cu măşti este comedia: studiile arată că aceste filme sunt singurele în care producătorii preferă actori precum Kevin Hart sau Melissa McCarthy, pentru că aceştia au o relaţie specială cu publicul.

Toate aceste lucruri nu mai sunt atât de vizibile în afara Hollywoodului; filme care au avut performanţe de box-office dezastruoase pe continentul nord-american au avut rezultate excelente în restul lumii. Ultimul film al lui Arnold Schwarzenegger, Terminator: Genisys, a obţinut în America 90 de milioane de dolari, la un buget de 155 de milioane. În străinătate, lucrurile au stat complet diferit: povestea apocaliptică a adus 351 de milioane, dintre care 113 milioane de dolari numai din China.

Chiar dacă aceşti actori nu mai au aceeaşi putere la Hollywood, ei reprezintă încă o atracţie pentru restul lumii. Şi acesta este singurul lucru care ar mai putea salva industria cinematografică, aşa cum o cunoaştem.