Serialul a fost asemănat de mai multe ori cu celebrul ”Seinfeld“ sau cu ”Louie“ şi asemănarea este mai mult decât pertinentă deoarece de-a lungul episoadelor vedem cum subiecte aparent banale (deschiderea unui nou club sau o cină în oraş) se dovedesc a fi mai mult de atât. Surprinzător, şi spre bucuria creatorilor, astfel de episoade sunt presărate cu momente profunde sau de-a dreptul amuzante. n primul sezon îl vedem pe Dev cum jonglează cu încercările de a-şi găsi o iubită, cu audiţiile pentru tot felul de roluri mărunte, dar şi cu administrarea relaţiei cu părinţii lui (rolurile sunt jucate chiar de părinţii lui Aziz Ansari).

Al doilea sezon continuă acţiunea din primul şi îl găsim pe Dev tocmai în Modena, Italia, vorbind italieneşte şi învăţând să facă paste delicioase de la zero. Primul episod al sezonului doi este filmat alb-negru şi se vede clar că sursa inspiraţiei sunt regizorii de film italieni celebri precum Federico Fellini, Vittorio De Sica sau Michelangelo Antonioni, fapt recunoscut şi de Ansari în interviuri. Mai mult, primul episod se numeşte ”Hoţul“ şi face referire directă la celebrul ”Hoţul de biciclete“ al lui De Sica. Actorul chiar a trăit o perioadă în Modena, unde a învăţat să facă paste şi a văzut multe filme clasice italiene. Episodul este absolut fabulos şi astfel facem cunoştiinţă cu Francesca (Alessandra Mastronardi), care va avea un efect major asupra lui Dev în acest sezon. Restul episoadelor lasă în urmă alb-negrul şi revin la culoare, însă farmecul stârnit de primul episod se păstrează de-a lungul întregului sezon.

Ceea ce face bine ”Master of None“ atât în primul sezon, cât şi în al doilea este să exploreze cu umor teme precum viaţa romantică în era digitală, viaţa modernă şi toate obiceiurile ei, dar şi rasismul şi felul în care sunt catalogaţi oamenii, în cazul lui Ansari, indienii. Un alt plus al serialului este naturaleţea cu care sunt abordate astfel de teme. Aziz Ansari şi Alan Young au fost recompensaţi anul trecut cu un premiu Emmy pentru scenariu, dar nu li s-a urcat la cap şi au continuat seria de episoade bune şi în sezonul doi, unele poate chiar mai bune, mai ales spre finalul sezonului doi. Se poate observa că acest nou sezon este ceva mai ambiţios, atât din punctul de vedere al temelor abordate, cât şi cinematografic (mişcările de cameră, imaginea, utilizarea melodiilor, toate sunt îmbunătăţite). Ce mi-a plăcut mai mult la acest sezon, în detrimentul primului, deşi poate unii dintre voi poate nu aţi fi de acord, este că serialul nu ţine morţiş să ne facă să râdem la fiecare episod. Asta nu înseamnă că nu este amuzant, dar nu m-am trezit că am râs la fel de mult ca la început, ci mai degrabă zâmbind melancolic.

Aziz Ansari a folosit foarte mult din experienţa sa din viaţa socială din New York, dar şi de la audiţii pentru a crea momente comice-realiste. Multe experienţe reale primesc episoade întregi, precum ”Indieni la TV“, unde ne este povestită experienţa lui Ansari când încerca să obţină roluri care nu erau stereotipuri sau episodul despre religie din sezonul doi şi aşa mai departe.

Cel mai bun lucru, de departe, în sezonul doi al serialului este modul în care este scrisă şi caracterizată relaţia dintre Dev şi Francesca. Modul cum vorbesc, cum flirtează este foarte natural şi te atrage şi te face curios să vezi cum vor evolua lucrurile până la final.

Aşadar, Aziz Ansari, prin sezonul doi al ”Master of None“, continuă să construiască pe bazele aşezate în primul sezon şi să îmbunătăţească anumite aspecte. Sunt curios să văd ce urmează să facă în sezonul trei.

NOTA 9/10