Cele trei filme europene vin fiecare din alta parte a continentului, unul dintre ele bifand chiar doua tari de origine. Cel mai interesant titlu este “Mio fratello è figlio unico”, al carui titlu a fost tradus cuvant cu cuvant, desi exista mult mai nimeritul “Fratele meu e singur la parinti”. Asadar, alaturi de drama (extrem de amuzanta) “Fratele meu e fiu unic”, mai avem drama (mai putin amuzanta) semnata de turco-germanul Fatih Akin, “De partea cealalta”/“Auf der anderen Seite” si comedia romantica frantuzeasca “Nu vreau sa pleci”/“Je veux pas que t’en ailles”.

Prezentat in premiera in cadrul Festivalului Filmului European, “Mio fratello...” a reusit sa faca o intreaga sala sa rada in hohote cu aventurile pisicherului Accio (Elio Germano), mezinul unei familii de italieni din Latina, un orasel industrial al anilor ‘60. Cu inflacararea specifica italienilor, Accio provoaca probleme in dreapta si-n stanga, se paruie cu fratele sau (Ricardo Scamarcio, junele-prim al cinematografului italian), se cearta cu sora, cu mama, vecinii si toata lumea, intr-un amuzant razboi (caci micile galcevi capata proportii universale), in care toti combatantii cred cu tarie in ceva numai pentru ca trebuie. Accio este fascist, iar fratele sau Manrico e comunist, iar clivajul ideologic din sanul familiei Benassi provoaca situatii de o nemaipomenita savoare, mai ales cand intre cei doi intervine si frumoasa Francesca (Diane Fleri).

Italia anilor ‘60 si conflictele dintre fascisti si comunisti poate nu par contextul cel mai atractiv pentru consumatorul roman de divertisment cinematografic, dar a refuza sa vezi “Mio fratello è figlio unico” doar din acest motiv este ca si cum ai refuza sa vorbesti cu Jennifer Lopez (si sa-i spui ce actrita proasta e, desigur) doar pentru ca poarta niste banali pantaloni scurti. Filmul lui Daniele Luchetti nu este politic, iar elementele sale politice sunt folosite mai degraba ca niste parghii in stare sa traga valurile groase ce acopera sufletul, intentiile, dorintele, visurile lui Accio, ale fratelui sau, ale mamei sale si-asa mai departe. Filmul unei maturizari, “Mio fratello...” este probabil povestea celui mai simpatic personaj al anului, Accio, iar Elio Germano dovedeste inca o data ca a devenit unul dintre cei mai buni tineri actori europeni. Ritmat de hiturile epocii (“Ma che freddo fa” al Nadei Malanima ar fi cel mai bun exemplu), “Mio fratello...” e foarte diferit de noul film al lui Fatih Akin, “De partea cealalta”. Acesta a fost deja prezentat in paginile revistei BUSINESS Magazin, asa ca nu mai spunem decat ca povestea turco-germana a lui Akin despre prejudecati, pierdere si regasire, intelegere si acceptare arata ca regizorul s-a distantat total de ritmul frenetic din “Gegen die Wand”/“Cu capul inainte”, adoptand un stil mai lent, dar si mai matur. Profesori universitari, pensionari, prostituate si militanti politici se intersecteaza (si nu se sincronizeaza, ca de obicei in filmele lui Akin) in “De partea cealalta”, un film din care nu lipsesc surprizele specifice regizorului turco-german. Cu un surprinzator premiu pentru scenariu anul trecut la Cannes, noul Akin nu e o reusita totala, dar schimbarea de stil promite multe.

Cat despre comedia romantica “J’veux pas que tu t’en ailles”, aceasta e un fel de continuare a filmului anterior al regizorului Bernard Jeanjean, “J’me sens pas belle”: daca acolo regizorul francez descrie formarea unui cuplu, aici cuplul este deja format si are niscaiva probleme. Paul (Richard Berry, poate vi-l amintiti din “Ciocu’ mic!”/“Tais-toi!”, unde era comisarul Vernet, nemesis-ul personajelor jucate de Jean Reno si Gerard Depardieu) este psihoterapeut si inca unul extrem de apreciat. Prin urmare, pacientii fac coada la usa cabinetului sau, iar Paul ajunge tot mai rar acasa, la sotia sa, Carla (Judith Godrèche). Dar Paul isi da seama ca relatia lor s-a racit de-abia cand un pacient, Raphaãl (Julien Boisselier, protagonistul din “J’me sens pas belle”) ii marturiseste ca s-a indragostit de-o femeie maritata, Carla. Ca este vorba de sotia lui Paul pricepe numaidecat, asa ca psihoterapetul incearca sa-si salveze casnicia si sa-si recupereze nevasta, folosindu-se de Raphaãl.

Bineinteles, nici adversarul nu se lasa pacalit prea mult timp. Prin urmare, vom avea de ce rade pana la finalul acestui film inofensiv, deloc original, dar care aduce un savuros parfum frantuzesc acestui gen, al carui reprezentant cel mai recent a fost “Prime”/“Cu iubirea la psihiatru”, unde Uma Thurman ii descria lui Meryl Streep, spre disperarea acesteia, partidele de sex cu iubitul ei, fiul psiholoagei. Prin urmare, e o perioada cu totul si cu totul speciala a anului: dupa ce ne lasam captivati de intunecatele aventuri ale lui Batman (pe un ecran cat mai mare, desigur), putem calatori si in spatiu si timp cu cele trei filme prezentate mai sus, lasandu-ne impresionati de entuziasmul lui Accio, de ritmul lent al filmarilor lui Fatih Akin si de replicile istete din comedia lui Bernard Jeanjean.