Cand eram mai tanar, cu mult inainte de aparitia britpop-ului care sa le reinvie compozitiile, cu mult inainte de aparitia celor de la Oasis care sa se pretinda incarnarea lor, ceva mai spurcata la gura ce-i drept, eu si cu prietenii mei traiam pentru The Beatles.

Cantam intr-o trupa ce interpreta preluari dupa Beatles, am mers intr-un turneu al misterelor magice la Liverpool ca sa vizitam casele in care crescusera John, Paul, George si cu Ringo, obisnuiam sa ne testam unii altora cunostiintele in materie de  versuri ale trupei si detalii putin cunoscute despre acestia. (Stiati, bunaoara, ca Paul canta la tobe in piesa "Wild Honey Pie"? Stiati despre teoriile conspiratiei legate de numarul de inmatriculare de pe coperta albumului Abbey Road?). Stiu ca paream teribil de obsedati, dar cu toti aveam aproximativ unsprezece ani pe atunci, asa incat cred ca ne-ar putea fi iertat entuziasmul pre-adolescentin.

O asemenea obsesie pentru The Beatles nu e deloc ceva neobisnuit. Este motivul pentru care continua sa fie publicate carti despre cei supranumiti The Fab Four (Cei Patru Magnifici), pentru care se mai relanseaza si astazi inregistrari demo abia audibile cu cantece de la inceputurile trupei, pe care le cumpara un public plin de adoratie. "Beatlemania a muscat tarana", cantau The Clash; din punctul meu de vedere lucrurile nu stau chiar asa. Ba chiar pare irefutabil de vie si plina de viata, dupa patruzeci de ani.

Asadar, data fiind obsesia mea din tinerete pentru Beatles, ar fi fost de asteptat ca atunci cand cel mai recent album semnat Paul McCartney a iesit in septembrie anul trecut sa fi dat fuga sa-l cumpar. N-am facut-o. Nu voiam sa-l ascult. Doar recomandarea unui prieten si munca de lamurire depusa de acesta m-au facut sa ma decid sa acord o sansa acestui LP. De ce? Pentru ca la momentul actual, The Beatles reprezinta in mod covarsitor partea rea a muzicii de azi.

Unu la mana, genul de oameni care-i idolatrizeaza pe Beatles tind sa fie genul de barbosi puritani intr-ale muzicii, care nu sunt de acord cu "partea electronica" din muzica moderna. Sunt obsedati de autenticitate, de nostalgia trecutului, de amplificatoare "de epoca" si de plictisitoarele seturi de 10 CD-uri cu muzica pe care le-au ascultat deja de o suta de ori. Tocmai aceasta atitudine de tip ochelari de cal ii determina pe oameni sa ramana orbi la formatiile moderne care fac exact ceea ce faceau si Beatles la vremea lor, si anume o muzica incitanta.

Doi la mana, The Beatles n-au fost niciodata chiar atat  de buni. Erau buni, iar la apogeu erau chiar incredibil de buni, dar nu merita nicidecum piedestalul semet pe care au fost instalati. Astazi, cand e acceptabil sa se cante versiuni simfonice ale pieselor trupei la Royal Albert Hall, iar cand Lennon si McCartney sunt considerati "genii" ale secolului XX, ceva e in neregula. Nu trebuie decat sa te uiti la contemporanii The Beatles, cum ar fi un Bowie aflat la inceputurile sale, The Small Faces, Van Morrison sau Rolf Harris, ca sa intelegi ca aceasta maniera de compozitie a pieselor nu era unica si nici limitata in vreun fel la John si Paul.

Existau sute de alti compozitori, in jurul carora s-a facut mult mai putina publicitate, care produceau o muzica la fel de incitanta, miscatoare si memorabila. Genul de oameni care-i considera pe Beatles un fel de semizei o fac pentru ca nu au deloc habar de cultura pop si se agata de cea mai solida si sigura stanca de geniu indubitabil intr-o mare de nesiguranta. De aceea nu am fost interesat atunci cand am auzit de noul LP al lui Paul McCartney. Nu m-a interesat. Stiam la ce sa ma astept. Sau cel putin asa credeam.

"Chaos and Creation in the Backyard" ("Haos si Creatie in curtea din spate") nu prea s-a dezlipit de player-ul meu. M-a uimit. De parca cineva ar fi luat ultima parte a LP-ului Abbey Road si ar fi extins-o la un album complet. E Paul la apogeul sau, fara fragilitatea capricioasa si elaborata, fara pretiozitatea care face ca majoritatea pieselor sale solo sa fie prea lesinator de dulci. In mare parte, cu exceptia ultimelor catorva minute ale ultimei piese de pe album, "Anyway", ce aluneca inspre un dub stil King Tubby, cat se poate de contrar muzicii pe care ne-am obisnuit s-o asteptam de la Paul, acesta este un teritoriu solid McCartney.

Producatorul Nigel Godrich, care a colaborat cu nume ca Radiohead si Beck, a fost, se pare, de o sinceritate brutala in evaluarea cantecelor neterminate ale lui Paul, reducand albumul la un miez de piese spectaculoase. Daca aveti mai mult de unsprezece ani si mai sunteti inca obsedati de Beatles, a.) ar trebui sa va fie rusine si b.) ati cumpara probabil si sunetele produse de Paul cand se usureaza, iar acest LP va va placea la nebunie. Restul ati putea fi sceptici. S-ar putea sa aveti amintiri terifiante din perioada Wings si despre unele dintre proiectele solo ale lui Paul. Nu va fie frica. Acesta este un album care se cere ascultat.

In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu