Companiile din industria jocurilor video se întrec în a-şi reduce personalul în moduri cât mai brutale în multe locuri ale lumii. Japonia este ferită de valurile de disponibilizări de legile care protejează angajaţii. Dar acest lucru nu înseamnă că Ţara Soarelui- Răsare este o utopie a proletariatului. Nici de departe, scrie The Verge, o publicaţie online dedicată tehnologiei şi ştiinţei.

De obicei, sezonul concedierilor vine în preajma Crăciunului: cu rafale de  preavize, peisaje deprimante cu birouri goale, o atmosferă apăsătoare dată de anxietatea noilor şomeri, toate pentru ca  afacerile să-şi reducă costurile şi să îngraşe profitul chiar înainte de încheierea anului calendaristic. Dar pentru cei care au ca obiect de activitate comerţul cu jocuri video, toţi ultimii trei ani au fost un mare sezon de concedieri. Numărul total de angajaţi concediaţi la nivel global în 2022 a fost de 8.500. Anul trecut, disponibilizările au făcut 10.500 de victime. Conform celor mai recente date, totalul pentru primele şase luni din 2024 este de 10.800. În SUA, unii experţi cred că rata şomajului în industria jocurilor video este de până la 9%, mai mult decât dublul mediei naţionale.

În vâltoarea violentă a consolidării din industria jocurilor video, în care sunt sacrificaţi angajaţi cu înaltă calificare, o regiune rămâne neatinsă: Japonia. (Excluzând Tango Gameworks, care a fost închis la indicaţia proprietarului său american, Microsoft.) Dimpotrivă, în ultimii ani, multe dintre companiile ţării şi-au luat angajamente în favoarea celor care muncesc pentru ele în loc să renunţe la ei: Sega a majorat salariile cu 33%, Koei Tecmo plăteşte cu 23% mai mult, angajaţii de la Persona-maker Atlus şi-au văzut veniturile crescând cu 15%, iar Nintendo le-a oferit angajaţilor săi o creştere de 10%. Cel mai recent, Capcom a crescut salariile absolvenţilor cu 27,7%, descriind această măsură drept o „investiţie în oamenii pe care compania îşi bazează viitorul”.

Cuvintele recente ale preşedintelui FromSoftware, Hidetaka Miyazaki, susţin aceste câştiguri din muncă pentru clasa muncitoare japoneză. Despre disponibilizările în masă care au loc în SUA şi în alte părţi, Miyazaki a spus: „Atâta timp cât această companie este responsabilitatea mea, este ceva ce nu aş lăsa să se întâmple”. Dar mai mult decât bunăvoinţa personală a liderilor precum Miyazaki, reglementările solide ale muncii din ţară sunt cele care-i protejează cel mai mult pe angajaţi.

„Legislaţia japoneză a muncii este, cu siguranţă, cea care îi protejează pe angajaţi în ceea ce priveşte stabilitatea şi continuitatea contractului”, spune Peter Matanle, expert în piaţa muncii din Japonia la Universitatea Sheffield din Marea Britanie.

Matanle conturează o imagine istorică nu a drepturilor înnăscute ale muncii, ci una în care instanţele japoneze, în momente cheie, cum ar fi cazul Nihon Shokuen Seizō din 1975, au decis în favoarea muncitorilor şi a sindicatelor. Ca urmare, una dintre prevederile cheie ale legislaţiei ţării despre muncă, în special cu privire la „doctrina concedierii abuzive”, este că „angajatorii nu pot pur şi simplu renunţa la angajaţi”. Ei pot face acest lucru, spune Matanle, „doar atunci când se poate dovedi că organizaţia este în pericol de moarte”.

În cazul în care se constată că o companie japoneză încalcă legea reducându-şi forţa de muncă pentru a înfrumuseţa cinic cifrele vreunui raport trimestrial, angajaţii disponibilizaţi pot fi reintegraţi. „Vă puteţi imagina problemele de relaţie ale personalului care a câştigat un proces împotriva organizaţiei pentru concediere abuzivă”, continuă Matanle.

Securitatea locului de muncă este rezervată celor care sunt angajaţi permanent, adică seishain. Cei angajaţi cu contracte temporare sunt numiţi keiyakushain şi, dacă urmează să fie efectuate reduceri de personal, acestea tind să vină sub forma contractelor care nu sunt reînnoite. În cele din urmă, există haken, colaboratori sau zilieri, spune Colin Williamson, artist principal la 17-Bit şi care a lucrat în Japonia timp de 15 ani, inclusiv la Square Enix o perioadă. Din experienţa sa, haken sunt aduşi pentru perioade scurte de timp pentru a face „inginerie grafică de nivel scăzut” şi alte „lucruri hardcore”.

Dacă lipsa disponibilizărilor din Japonia poate fi explicată prin prevederile legii, atunci proliferarea disponibilizărilor din SUA poate fi explicată exact în acelaşi mod (pe lângă înţelepciunea convenţională, care spune că companiile s-au extins excesiv în timpul pandemiei şi faptul că veniturile sunt în scădere). SUA operează ceea ce este cunoscut în mod obişnuit ca angajare „după voia fiecăruia”, o doctrină juridică pe care unii savanţi o datează din epoca Reconstrucţiei (1860-1900, perioadă de transformare economică în care a apărut problema integrării foştilor sclavi în economie, societate şi politică). Pe atunci, s-a susţinut că dacă muncitorii aveau „dreptul de a renunţa” fără restricţii, angajatorii ar trebui să aibă „dreptul la concediere”. Doctrina a ajuns la Curtea Supremă la începutul anilor 1900, consacrând astfel prin lege puterea şefului de a concedia un angajat fără niciun motiv.

Dincolo de legea muncii pe care trebuie să o respecte, Matanle constată o divergenţă între şefii japonezi şi colegii lor occidentali în ceea ce priveşte „responsabilitatea etică”. Organizaţiile japoneze, sugerează el, tind să fie conduse cu orizonturi pe termen mai lung şi sunt mai puţin fixate pe mulţumirea acţionarilor şi mai mult pe bunăstarea angajaţilor lor. Directorii sunt adesea recrutaţi în cadrul „sistemelor de angajare pe termen lung”, ajungând acolo ca proaspăt absolvenţi de 20 de ani înainte de a urca în rangurile corporative. În SUA, în schimb,  directorii sunt adesea străini de industriile lor, sunt produsul unei culturi în care este obişnuit – şi chiar avantajos – ca locul de muncă să fie schimbat la fiecare câţiva ani.

În lumina legislaţiei japoneze a muncii, mult mitologizatele reduceri ale salariului fostului preşedinte de la Nintendo Iwata Satoru din 2011 şi 2014 par un pic mai puţin altruiste. (Deşi cu siguranţă au existat şi alte opţiuni în materie de a face economii, cum ar fi concedierile voluntare, pe care studioul japonez Gumi le-a cerut recent unui număr de  80 de angajaţi.) Merită subliniat că atunci când companiilor japoneze li se permite să facă reduceri,  şi este în special cazul celor care operează la nivel internaţional, ele tind să facă asta fără remuşcări. Un exemplu: tot Nintendo, care a concediat 320 de angajaţi în Europa la doar câteva luni după ce Iwata şi alţi directori au acceptat reducerea salariilor în 2014. Mai recent, Square Enix a concediat un număr nespecificat de angajaţi ai birourilor sale din SUA şi Europa. Aceste exemple vorbesc despre argumentul cheie al lui Matanle: legea muncii japoneză este cea care îi protejează pe muncitorii ţării.

Dar chiar dacă nu există pericolul ca sezonul concedierilor să ajungă în Japonia, ţara nu este o utopie a proletariatului. Pentru Liam Edwards, cofondatorul studioului Denkiworks din Kyoto, munca la Q-Games a fost o introducere în condiţiile de muncă comune pentru dezvoltatorii japonezi. A fost ceva pentru care era foarte bine pregătit după ce a lucrat adesea „12 ore pe zi, 6 zile pe săptămână” la Rockstar Lincoln. „Am auzit o mulţime de angajaţi de la Q-Games plângându-se de orele suplimentare şi de aşteptările de la lucru”, povesteşte el. „Niciodată de la personalul japonez, pentru că erau obişnuiţi cu asta, dar cu siguranţă de la alţi străini."

Din punct de vedere istoric, producătorii de jocuri din Japonia au creat unele dintre cele mai inovatoare şi interesante jocuri video în condiţii atât de istovitoare. Jake Kazdal, cofondatorul studioului Kyoto 17-Bit, format din 15 persoane, a lucrat la Sega la sfârşitul anilor 1990 şi începutul anilor 2000 sub conducerea creatorului de la Rez, Tetsuya Mizuguchi. „Singura mea plângere reală despre acei ani a fost că lucram tot timpul”, spune el. „Aceasta este starea normală a lucrurilor la studiourile japoneze.”

Studiourile japoneze se bazează şi pe muncă contractuală şi temporară, ceea ce are ca efect crearea unui sistem de muncă pe două niveluri similar cu cel care există în SUA. Securitatea locului de muncă este rezervată celor care sunt angajaţi permanent, adică seishain. Cei angajaţi cu contracte temporare sunt numiţi keiyakushain şi, dacă urmează să fie efectuate reduceri de personal, acestea tind să vină sub forma contractelor care nu sunt reînnoite. În cele din urmă, există haken, colaboratori sau zilieri, spune Colin Williamson, artist principal la 17-Bit şi care a lucrat în Japonia timp de 15 ani, inclusiv la Square Enix o perioadă. Din experienţa sa, haken sunt aduşi pentru perioade scurte de timp pentru a face „inginerie grafică de nivel scăzut” şi alte „lucruri hardcore”.

Merită subliniat că atunci când companiilor japoneze li se permite să facă reduceri, şi este în special cazul celor care operează la nivel internaţional, ele tind să facă asta fără remuşcări. Un exemplu: tot Nintendo, care a concediat 320 de angajaţi în Europa la doar câteva luni după ce Iwata şi alţi directori au acceptat reducerea salariilor în 2014. Mai recent, Square Enix a concediat un număr nespecificat de angajaţi ai birourilor sale din SUA şi Europa. Aceste exemple vorbesc despre argumentul cheie al lui Matanle: legea muncii japoneză este cea care îi protejează pe muncitorii ţării. Foto: HEPTA

Haken nu este angajat de studiouri în sine, ci de firme de externalizare, cum ar fi Creek & River (care a contribuit la modelarea peisajului, modelarea personajelor şi textura unor jocuri precum The Legend of Zelda: Tears of the Kingdom şi Pokémon Scarlet and Violet). Pentru timpul petrecut la studio, Williamson spune că haken sunt „membri de onoare ai echipei... în tranşee alături de toţi ceilalţi”. Dar, în cele din urmă, mandatul lor este de scurtă durată. „Nu există stabilitate”, continuă Edwards. „Imaginaţi-vă că veţi lucra undeva timp de şase luni, vă faceţi o viaţă cu noii colegi, pentru ca totul să dispară imediat ce plecaţi. Trebuie să fie greu.”

 Prin urmare, dacă există oriunde în lume oameni din jocurile video care să fie feriţi de disponibilizările interminabile, aceştia sunt cei care sunt angajaţi cu contract pe perioadă nedeterminată în Japonia. Serkan Toto, un analist veteran al industriei japoneze de jocuri cu sediul în Tokyo, subliniază că populaţia în scădere a ţării (cu 837.000 de persoane în 2024) este un factor suplimentar de care ar putea, teoretic, să beneficieze lucrătorii prin creşterea cererii pentru serviciile lor. Limba japoneză, vorbită de relativ puţini oameni în afara ţării (comparativ cu  engleza) s-ar putea dovedi, de asemenea, un avantaj, făcându-le muncitorilor poziţiile mai puţin susceptibile la externalizare într-o ţară cu salarii mai mici. Acestea sunt ciudăţenii idiosincratice ale unei ţări care, subliniază Toto, „are propria sa cultură a jocului, propria sa cultură de afaceri, propriul ecosistem insular de companii de jocuri”. Sistemul este unul capabil, şi o face adesea, să mărşăluiască în ritmul propriilor tobe.

Cu toate acestea, Kazdal şi Edwards, expaţi în Japonia, cu legături profunde cu Europa şi SUA, se trezesc la cheremul unei economii globale nemiloase a jocurilor video. „Majoritatea contactelor noastre sunt cu editori occidentali”, spune Kazdal. „Suntem în aceeaşi barcă cu studiourile occidentale, fiind nevoiţi să ne semnăm următorul acord concurând cu toţi ceilalţi într-un peisaj de finanţare care este mai plin de provocări ca niciodată.” Mantra Kazdal spune că mottoul său şi al colegilor care conduc studiouri independente este „supravieţuieşte până în 2025”.

Cu toate stresurile actuale, 17-Bit este într-o formă mai bună decât ar fi fost probabil în urma unui acord de achiziţie cu Embracer, fostul conglomerat care, în iunie 2023, a început un exerciţiu de reducere a costurilor care a dus la pierderea locurilor de muncă pentru aproximativ 4.532 de angajaţi. Au fost organizate mai multe întâlniri şi au fost propuse cifre, dezvăluie Kazdal, dar în cele din urmă, negocierile au stagnat. „Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am dus-o până la capăt”, spune el. „Ei doar aruncă lucruri la gunoi, aruncă oamenii afară în stânga şi în dreapta. Este un dezastru."

Acţiunile echipei de conducere de la Embracer şi ale celor de la companiile de jocuri video nu pot contrasta mai mult cu cuvintele celebre ale lui Iwata de la Nintendo, care, cu puţin peste un deceniu în urmă, a spus: „Mă îndoiesc sincer că angajaţii care se tem că vor fi disponibilizaţi vor putea dezvolta titluri de software care să impresioneze oamenii din întreaga lume”. Acestea sunt cuvintele la care s-a referit Miyazaki atunci când a vorbit despre evitarea disponibilizărilor la FromSoftware: nu doar anxietatea, nervozitatea şi grijile unei culturi endemice a concedierii afectează munca, ci şi aspectele practice ale asigurării unui loc de muncă alternativ, atrăgând atenţia de la sarcina în lucru. Pentru angajaţii Nintendo, acest lucru pur şi simplu nu este o preocupare şi nici nu va aduce modificări în legislaţie. Se poate doar specula dacă o convingere personală sau legea muncii japoneză a fost cea care l-a descurajat în cele din urmă pe Iwata să recurgă la concedieri (poate că au fost ambele!), dar asta nu înseamnă că cuvintele lui sună mai puţin adevărat.