Nici nu ştii de unde să-l iei, iniţial te înfurii pentru că nu înţelegi familiaritatea lui, te zgârie pe creier acest cuvânt care a intrat în vocabularul nostru, „boss” (bine că nu ţi se adresează cu sir, un apelativ folosit în lumea financiară), eşti şocat de cuvântul „coleţel”, dar până la urmă cobori să iei pachetul, că nu ai ce să faci.

Bine că erai acasă sau la serviciu, că ai răspuns la telefon şi că nu trebuie să umbli tu după colet după aceea, ca nebunul.

Curierii ne-au acaparat viaţa, odată cu creşterea exponenţială a afacerilor de comerţ online, şi au devenit personajele noastre zilnice. Cu bune şi cu rele.

În minte avem imaginea celor de la DHL, care au stabilit un standard în piaţă şi pe care îl vrem replicat la toate firmele de curierat (la îmbrăcăminte nici nu se mai pune vorba). Dar nu se poate, aşa că strângem din dinţi de furie, semnăm pe hârtia de primire şi mergem mai departe în speranţa că se va îmbunătăţi ceva.

Magazinele online au explodat, atrăgând după ele necesitatea serviciului de livrare, o afacere din ce în ce mai complicată cu toate că se câştigă bani.

Toată lumea se loveşte de oameni, de resursa umană, care nu poate fi pregătită în ritmul în care apar comenzile. Sunt firme de curierat care nici nu-şi mai bat capul cu trainingul, ci doar sunt mulţumite dacă cineva duce un colet din punctul A în punctul B.

De multe ori, magazinele online se gândesc să-şi facă propriul serviciu de livrare pentru că pierd clienţi şi comenzi din cauza modul în care firmele de curierat execută acest serviciu. Până la urmă renunţă, pentru că punerea în practică a acestei idei înseamnă investiţii mari, se vor lovi de aceeaşi problemă de resurse umane şi în final nu vor mai avea pe cine să dea vina, că produsul nu s-a livrat la timp sau că noua generaţie de curieri a devenit prea familiară cu clienţii, începând de la modul de adresare şi până la atitudine.

Toată lumea trăieşte cu impresia că aceşti curieri îţi fac un serviciu pentru că îţi aduc pachetul şi trebuie să fii mulţumit de acest lucru.

Dacă am extinde ce se întâmplă pe piaţa curierilor la alte pieţe de servicii, am vedea imaginea unei economii destul de crăpate, destul de rămase în urmă din punctul de vedere al serviciilor şi al modului în care acestea sunt livrate.

Fiecare dintre noi se confruntă zilnic cu noua generaţie de taximentrişti, care te întreabă în sictir unde mergi – unde mergeţi – şi dacă nu vrea să efectueze acel serviciu, spune că nu merge în acea direcţie. Asta dacă nu-ţi dublează suma ca să te ducă la destinaţie.

Ce poţi să le faci?

Aproape fiecare taximetrist se plânge de bani, că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, că nu mai avem industrie, că românii sunt săraci, că Băsescu e dat dracului, e cel mai tare politician, că ăştia de sus vor să-i facă rău lui Gigi Becali, că benzina e scumpă şi străinii scot banii din ţară, că ne-am vândut petrolul la străini etc., dar în final te trimit la plimbare, nu iau cursele dacă nu le convine traseul. Adică nu au nevoie de bani. Dacă vă uitaţi la noua generaţie de taximetrişti, mai tineri, veţi vedea acestă atitudine, de a refuza să facă un serviciu pentru care este plătit şi are o licenţă.

Plus că protestează împotriva lui Uber, că fac evaziune fiscală, că aceste curse cu şoferii noi, fără licenţă, sunt adevărate pericole de siguranţă!

Piaţa serviciilor de bază, deşi este mai bine plătită decât multe joburile din industrie, din fabrici, din supermarketuri, din învăţământ, din sănătate, este tot mai proastă, nu ţine pasul cu cerinţele clienţilor care chiar plătesc pentru acest serviciu. Şi nu puţin.

Din păcate, nu ai prea multe alternative la taximetrişti, curieri, zugravi, electricieni etc.

Este o piaţă rămasă mult în urmă şi care dictează regulile şi preţul şi în final tot nu primeşti serviciul cerut.

Parcă nimeni nu vrea să îmbunătăţească acestă piaţă, deşi sunt clienţi care ar plăti mult mai mulţi bani pentru serviciile solicitate dacă ar putea să fie livrate la timp, în bună regulă şi bună stare.

Probabil că aceia care prestează aceste servicii au mai mulţi bani decât credem noi şi de aceea îşi permit să spună că vin peste o săptămână, sau că nu merg până acolo.

S-ar putea ca sub ochii noştri să se dezvolte o mentalitate în care fiecare este mulţumit cu un anumit venit şi nu ar vrea să muncească mai mult şi mai bine, chiar dacă ar primi mai mulţi bani.

Gândiţi-vă la acest lucru!