Prin 2011 scriam în Business Magazin că Grecia va trebui să accepte să devină un soi de protectorat, pentru că nimic nu mai pare să funcţioneze. Alături de documentul în care scriu acum am deschisă o analiză a unei bănci de investiţii care spune că grecii nu par dispuşi să plătească vreun cent din datorie şi că nu sunt nici dornici să aplice vreun plan de reformă. Lângă analiză este un articol apărut în urmă cu doar câteva săptămâni în revistă, în care ţara este prezentată ca funcţionând în regim de avarie, în care utilajele de reparaţii au fost abandonate pe străzi, chirurgii extenuaţi operează până târziu în noapte, iar familiile bogate din suburbiile Atenei susţin financiar secţiile de poliţie rămase fără fonduri.

Un oficial elen la Bucureşti vorbeşte la ZF Live despre circuitul banilor: „În 3-5 ani nu se poate dubla datoria unui stat. Datoria este acum de 350 de miliarde de euro, din care 150 de miliarde de euro sunt la bănci. Băncile aveau credite, sunt într-o zonă europeană şi sunt dirijate de BCE. Nu pot intra 200 de miliarde de euro în economie în 4 ani şi economia să se scufunde. Banii au intrat într-un buzunar şi au ieşit în altul“. Am citit tot felul de păreri şi de opinii şi singura concluzie la care am ajuns este că, acţionând aşa cum acţionează acum în cazul Greciei, Europa îşi risipeşte şansele de a constitui Statele Unite ale Europei, singura şansă a bătrânului continent de a rezista avântului asiatic şi îndârjirii americane şi de a-şi păstra importanţa în jocul geopolitic mondial.

Când a prezentat New Deal, programul economic care a pus în mişcare economia americană după Marea Depresiune, Franklin Roosevelt a vorbit în primul rând de revenirea încrederii şi abia pe urmă de măsuri economice. Actualii politicieni ne povestesc cum sare Europa în aer sau despre cum ceilalţi, întotdeauna ceilalţi, nu înţeleg gravitatea situaţiei. Transformaţi într-o simplă unealtă a sforarilor care nu vor nimic altceva decât garanţii pentru banii pe care i-au investit în datorii publice, politicienii încercă să îmbrace împăratul, vorbind de disciplină financiară sau de noi reguli fiscale.

Dacă noile reguli europene ar avea ca finalitate Statele Unite ale Europei ar fi foarte bine, pentru că ar spori rigoarea la nivel de continent, banii ar fi gestionaţi mai eficient, competiţia ar fi mai corectă şi traiul mai bun. Vă aduceţi aminte de California în faliment şi de loviturile încasate de guvernatorul Schwarzenegger în urmă cu 4 sau 5 ani? Acum California este prima economie a Statelor Unite şi ar fi bine să citească şi politicienii europeni care au fost soluţiile prin care statul a ajuns la surplus bugetar.

Grecia, oaia neagră a uniunii, a fost sfătuită să îşi facă lecţiile sau să îşi vândă insulele. A beneficiat de mai multe pachete de ajutorare de miliarde de euro, dar a derulat un program susţinut de înarmare, cu principali beneficiari SUA, Germania şi Franţa. Şi o bună parte din multe miliarde primite ajutor s-au întors la nemţi şi francezi, pentru submarine, tancuri şi altele asemenea; totul cu garnitura cuvenită de scandaluri de mită şi corupţie. Cred sincer că grecii nu sunt nici mai leneşi şi nici mai răi decât alte naţii europene şi sper să găsească tăria să îşi depăşească problemele.

Nu am soluţii pentru criza lor, aş vrea doar să îmi aduc aminte cum îi vedeam în urmă cu câţiva ani, când am scris un text care se numea „Sirtaki“:

„O seară caldă de vară în, poate, cea mai ciudată insulă a Greciei; un balamuc britanico-germano-româno-elen, într-un peisaj de vis. Într-un local, un ins gras sparge farfurii şi trasează dâre arzânde de spirt printre care dansează o fătucă blondă, care şi cântă. O masă de greci zgomotoşi; nu poţi să nu-l remarci pe Tânărul Evident Atras de Cântăreaţă şi care cântă şi se agită corespunzător. Protipendadă locală, din cei care închiriază bărci. Undeva mai spre spate, Şmecherul Elen Suprem: tricou negru cu mânecile suflecate extrem, blugi evazaţi şi bocanci de rocker ghintuiţi, tunsoare castron şi moţ susţinut de o mică bijuterie, pe frunte ochelari de soare cu ramă albă. Lângă el e Personajul Insignifiant, slab, pantofi albi de sport, «fake», brunet din categoria aceea de inşi care au barbă chiar şi proaspăt bărbieriţi; nu prea băutor, berea din halbă a scăzut cu vreo două degete în trei ore. Şmecherul Suprem simte muzica din plin, ba chiar, la un moment dat, îl energizează pe insul din faţa lui, care nu aplauda suficient de convingător performanţele fetei blonde.

La un moment dat localnicii încep să danseze; petrecerea este acum pentru sufletul lor. Vine o fată care dansează cu nişte paşi ciudaţi, á la Bejart, pe ritmuri greceşti; interesant. Mai cântă un tânăr dintre cei ce închiriază bărci şi în cele din urmă Personajul Insignifiant iese să se producă. Îl văd mai bine: tricou negru cu Che Guevara, blugi cu două numere mai mari, pantofii în continuare «fake», barba parcă îi mai crescuse între timp. Şi Personajul îmi oferă cel mai frumos, energic, delicat, fluid sirtaki pe care l-am văzut vreodată. Face mişcări largi, se roteşte cu braţele deschise, bate pământul cu palma, ba la un moment dat face şi un salt de gimnast, fără să pară gimnast sau ridicol. I-am filmat sau fotografiat pe toţi cei de mai sus; singur, dansul Personajului nu l-am filmat, ar fi fost o impietate. M-am mulţumit să-l privesc şi să şoptesc «uau» atunci când a terminat.

Dansul acela m-a făcut să înţeleg ce înseamnă temeinicia unei naţii. Personajul Insignifiant devine Personajul Etern, căruia nu-i pasă de finanţe, de agenţii de rating, de deficite şi de cheltuieli bugetare. Avea lumea lui, şi lumea lui era bună. Avea dansul, avea slujba lui sau poate mica lui afacere, era amic cu Şmecherul Elen Suprem, bea două guri de bere pe seară. Sigur simţea criza, pentru că toată Grecia era cumva maculată de criză, dar el dansa, cu braţele deschise, sirtaki. Uitaţi-i pe Zorba şi pe Anthony Quinn şi bateţi insulele greceşti în căutarea Personajului Insignifiant, poate veţi avea norocul să-l vedeţi dansând.“