Europa are din nou probleme. De fapt, Europa are cam aceleasi probleme pe care le avea si in primavara, cand, ca sa faca uitata tragedia Greciei, Comisia Europeana a alcatuit impreuna cu Fondul Monetar International un pachet de garantii de 750 de miliarde de euro, pus preventiv la dispozitia statelor care s-ar mai confrunta cu crize de credibilitate pe pietele financiare. De data aceasta, problemele au iesit la suprafata prin Irlanda, indemnata insistent de marile puteri ale zonei euro sa ceara asistenta financiara internationala de circa 85 de miliarde de euro, pentru a mai compensa din povara creata pentru finantele sale publice de efortul salvarii unor banci minate din temelii de spargerea balonului imobiliar.

Ca era inevitabil imprumutul s-a vazut din majorarea zi de zi pe piata financiara a primelor de risc pentru indatorarea Irlandei, exact ca si in cazul Greciei, pana la limita de unde a inceput sa afecteze tot mai serios valoarea euro. Unii formuleaza aceasta situatie spunand ca "speculatorii ataca zona euro prin Irlanda, asa cum au atacat-o in primavara prin Grecia"; altii, mai diplomati, ar spune ca "pietele financiare penalizeaza indisciplina fiscala a celor mai slabe state din zona euro". Indiferent cum ar descrie lucrurile insa, deznodamantul e acelasi - apelul la FMI, care vine cu aceeasi trusa de doctorii amare cu care colinda Europa de la sfarsitul lui 2008, cand a vizitat pentru prima data Letonia.

Intr-un raport din 22 noiembrie, FMI sustine ca zona euro (din care fac parte toate cele cinci tari cu probleme de indatorare, denumite colectiv PIIGS de analistii rautaciosi - Grecia, Irlanda, Portugalia, Irlanda si Italia) trebuie sa creasca ocuparea si eficienta fortei de munca si sa creeze concurenta veritabila in comert si pe pietele de energie si transport. Adica, printre altele, sa renunte la beneficiile sociale generoase, sa liberalizeze piata muncii asa incat sa stimuleze angajarea tinerilor, revenirea la lucru a somerilor si a femeilor si sa devina cat de competitive pot (nu, nu prin deprecierea voita a euro). Aceasta pare, intr-adevar, filozofia momentului in Europa, inclusiv pentru tarile care nu sunt tinute de acorduri cu FMI, ci doar lovite de criza: nu altceva recomanda, de pilda, guvernul britanic sau cancelarul german Angela Merkel.

Dar si structura economiilor la care ar trebui sa se aplice reformele respective, si diferentele culturale dintre societatile europene contrazic ideea de mars unitar si creeaza tensiuni care se reflecta in increderea in moneda euro. Pentru ca euro sa fie, spre exemplu, la fel de bun pentru Grecia pe cat este pentru Germania ar trebui ca si cresterea economica, si deficitele externe, si inflatia din ambele state sa fie sincronizate. Asa ceva nu se intampla, asa incat statele cu productivitate crescuta acumuleaza excedente bugetare (16,8 miliarde de euro in 2010 in Germania), iar cele cu productivitate scazuta acumuleaza deficite. Scenariul se intampla pe continent, spun analistii, inca de prin anii '80, de cand nordul bogat s-a decuplat tot mai mult de restul plutonului, din care acum se selecteaza victimele de sacrificat pe altarul pietelor financiare.

Decuplarea parea un fapt depasit gratie beneficiilor UE si apoi ale zonei euro; am auzit cu totii ani in sir povestile despre tari ca Irlanda, Spania, Portugalia, Grecia care s-au ridicat din saracie cu bani europeni, cu munca multa si ieftina si in cele mai fericite cazuri cu taxe scazute. Irlanda a ajuns fostul "tigru celtic", invidiat de intreaga Europa - Thomas Friedman, editorialistul de la The New York Times, o cataloga in 2007 drept "a doua cea mai bogata tara din Europa". La jumatatea lui noiembrie curent, insusi directorul FMI, Dominique Strauss-Kahn, dadea asigurari ca Dublinul "se poate descurca" fara ajutorul institutiilor financiare internationale. Atunci ce i-a lovit si de ce tocmai acum?