Rareori, în nuclear, reuşeşti să treci de povestea tehnologiei şi să ajungi la povestea oamenilor. Când spui tehnologie nucleară, spui reactor. Ceva cu multe fire, cabluri, calculatoare. O maşinărie de multe miliarde de euro, complexă şi complicată, provocatoare. Maşinăria asta nu funcţionează per se.

Ce se întâmplă în camera de comandă este de fapt controlul total al acestei maşinării. Cine face maşinăria să meargă strună reprezintă esenţa acestei industrii. Iar cei care o fac să meargă sunt operatorii şi instructorii. Când industria în sine îşi proiectează imaginea asupra oamenilor, te aştepţi ca oamenii să devină ei înşişi un model uman maşinizat.

Operatorul Ovidiu Boambă are 43 de ani, dar arată de 30 şi lucrează la centrală de când a terminat facultatea. Vorbeşte relaxat şi cu multă pasiune, explică importanţa rolului său prin comparaţii obiective, reduce rigurozitatea industriei la povestea lui de viaţă. Instructorul, Dumitru Gorgan (sau Titi, cum îi spune Ovidiu), are în jur de 50 de ani. Sunt doar cinci instructori ca el în toată România şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc câţi oameni i-au trecut prin mână şi ce sentiment trebuie să ai când ştii că prin anii '70 aveam nevoie de experţii altor ţări care să ne înveţe meserie. Este riguros, atent în explicaţii, se asigură că ai înţeles, că totul este clar. Este prin definiţie modelul omului care îi învaţă pe alţii. Este omul din „explicaţiile“ căruia au ieşit zeci de profesionişti. Când cei doi vorbesc, linia de demarcaţie între optimismul, dorinţa şi pasiunea operatorului şi rigurozitatea, atenţia şi psihologia instructorului este clară. Primul îşi exprimă meseria, cel de-al doilea o predă. Au în comun o pasiune pe care rar am văzut-o.

„În anul 1987 am făcut un pas important şi am decis să lucrez ca operator la CNE Cernavodă, într-un domeniu nou, complex“, spune Dumitru Gorgan. În toamna anului 1992, pleacă la pregătire în Canada şi se întoarce cu un ţel. „Atunci am fost impresionat de modul de lucru într-o centrală nucleară, de standardele de pregătire, de faptul că operatorii executau manevrele în instalaţie folosind proceduri, dar mai ales am fost impresionat de simulatorul centralei şi de pregătirea operatorilor pe simulator. Am ştiut de atunci că dacă am să ajung să fiu operator în camera de comandă, următorul pas în carieră va fi să devin instructor de simulator“, afirmă Gorgan.

Aşa a început drumul său în industria nucleară. A început din şantier, a învăţat tot ce era de învăţat, a trecut el însuşi prin toate posturile ca să-i poată învăţa pe alţii. „Un instructor de simulator trebuie să fie un operator în camera de comandă sau dispecer şef tură cu experienţă, asta înseamnă cel puţin 15 ani de experienţă în centrală,“ spune Gorgan. 15 ani de şcoală la locul de muncă ca să-i formezi pe alţii. Continuând să comprime în câteva cuvinte ani de formare, îţi dă senzaţia de relativitate a timpului: o viaţă de om concentrată în cinci minute de explicaţii: „Când vii ca nou angajat, urmezi un program de pregătire specific poziţiei, în cazul de faţă operator nuclear. Cerinţele de pregătire sunt dinainte stabilite, pe baza unei analize detaliate a funcţiei şi a sarcinilor specifice. Pentru a deveni buni operatori este nevoie de multă muncă şi pregătire, dublate de o dorinţă puternică şi de disciplină. De exemplu, pentru a intra în programul pentru autorizare iniţială ca operator de cameră de comandă, trebuie să aibă cel puţin 5 ani experienţă în centrală, timp în care se califică pe toate poziţiile necesare ca operator în instalaţie şi camera de comandă, adică de la operator pe instalaţii exterioare până la asistent în camera de comandă.

Oare câţi dintre noi ar continua să înveţe încă cinci ani după terminarea facultăţii doar pentru a intra în programul de autorizare iniţială ca operator în camera de comandă? Asta în condiţiile în care nu există nicio garanţie că vei ajunge operator şi nici nu merge cu jumătăţi de măsură: ori eşti foarte bun, ori te apuci de alte meserii. Câţi dintre noi ar continua să dea examene regulat după 10 ani de la terminarea facultăţii pentru a dovedi constant că fac bine ceea ce fac? „De regulă, operatorii din noile generaţii sunt nerăbdători să ajungă cât mai curând în camera de comandă, sunt avizi de informaţie şi ar vrea ca transferul de cunoştinţe de la cei mai experimentaţi către ei să se realizeze foarte rapid. Acest lucru poate fi uneori o barieră în procesul de pregătire, care necesită timp pentru acumularea cunoştinţelor şi formarea abilităţilor. Ca instructori, suntem pregătiţi să identificăm din timp şi să minimizăm  pe cât posibil astfel de bariere. Nu ne permitem luxul că acestea să afecteze procesul de pregătire,“ a arătat Gorgan.

Mă întreb şi îl întreb dacă oamenii nu se blazează în procesul de pregătire, dacă elementul de noutate există, dacă rutina zilnică nu începe să formeze ea, în paralel, iluzia acoperirii neprevăzutului. Îmi răspunde categoric, zâmbind, ca şi cum nu există lucru la care să nu se fi gândit: „Programul de pregătire şi calificare al personalului centralei se bazează pe practici internaţionale în domeniu, pe standarde şi cerinţe stabilite în documentele AIEA, WANO, INPO etc. Noutăţile în domeniu sunt atent analizate şi implementate în programele de pregătire. În plus, există un program de experienţă de exploatare care ne ajută să învăţăm din experienţa noastră şi a altora din domeniu, pentru a ne îmbunătăţi performanţele şi cunoştinţele, pentru a preveni apariţia sau recurenţa unor evenimente. Evenimente importante sunt reproduse în scenariile pe simulator pentru a ne asigura că personalul din camera de comandă le poate recunoaşte şi preveni, sau le poate gestiona. Astfel, avem numeroase oportunităţi de a introduce lucruri noi în programele de pregătire ale operatorilor, făcând sesiunile de pregătire atractive, interactive şi eficiente“, adaugă Gorgan.

Gândesc că sunt meserii prin excelenţă creative care nu fac acest lucru, în care sfârşeşti prin a fi blazat şi plafonat. E greu de acceptat că un domeniu atât de tehnic îşi învaţă şi îşi motivează oamenii să iasă din confortul dat de siguranţă cifrelor şi datelor prin introducerea de noi cifre şi date. Dar e o realitate. Confirmată de Ovidiu Boambă. Nu pare să ştie ce este blazarea, plafonarea. Bucureştean, a venit în practică la Cernavodă acum 21 de ani, cu gândul să plece, pentru că Cernavodă nu era Bucureşti. Râde la gândul de atunci şi spune: „Astăzi mă consider dobrogean“. Studentul de atunci, absorbit de mirajul unei tehnologii de vârf, este operatorul de cameră de comandă în prezent. Între timp, au trecut 21 de ani petrecuţi în centrala nucleară. Ce te ţine şi susţine atât timp? „Pasiunea, ambiţia şi munca“, răspunde Boambă scurt.

Îl rog să îmi povestească cei 21 de ani. Vreau să înţeleg ce l-a făcut să renunţe la un loc cald în Bucureşti pentru şantierul care era pe atunci Cernavodă. „Primul meu contact cu centrala a fost în anul III de facultate, în timpul practicii din vacanţa de vară. Unitatea 1 era în plin proces de punere în funcţiune, un şantier cu mii de oameni. Pentru mine, ca student, a fost impresionant ce am văzut. A fost suficient ca să accept provocarea de a lucra la Cernavodă“, afirmă Boambă.

Continuă să povestească pit-stop-ul între „mândria de a fi operator“ şi „nu a fost uşor“. Îmi rezumă sintetic: „M-am angajat la Cernavodă în 1995 ca operator de teren şi în 2003 am obţinut licenţa de operator autorizat camera de comandă. A fost un proces de pregătire complex, ce a presupus parcurgerea unor etape bine definite şi un efort susţinut. Am fost operator nuclear asistent pe toate zonele: exterior, clădirea turbinei, a serviciilor, clădirea reactorului, zona de control lucrări, camera de comandă secundară, asistent operator camera de comandă principală... Nu a rămas nicio zonă neacoperită... Au urmat alte examene de selectare în programele de licenţiere ce au culminat cu examenul final susţinut în faţa CNCAN. Nu este uşor, sunt multe etape de parcurs, nu există «scurtături» ca în alte domenii, nu devii peste noapte «operator», dar satisfacţiile pe care le ai atunci când vezi rezultatele muncii tale sunt imense“, arată Boambă.

Mă întorc la trecut, la momentul care a declanşat într-un tânăr student dorinţa de a trece de la pantoful curat de Bucureşti la cizmele pline de noroi de Cernavodă. Mi-e greu să înţeleg momentul decisiv. Ca să ajungi să îţi doreşti o astfel de schimbare majoră, motivaţia trebuie să fie uriaşă. Centrala de azi de la Cernavodă nu are nimic în comun cu şantierul de atunci. „Dacă vrei să profesezi într-un domeniu de vârf, singura alegere e specializarea în centrale nuclearo-electrice“, spune Boambă. A acceptat provocarea unui şantier pentru provocarea zilnică a unui domeniu de vârf peste ani. Şi i-a ieşit. Aproape că îi simţi curiozitatea firească de la început, experienţa acumulată, momentele în care s-a bucurat de alegerea făcută, maturitatea profesională şi, inevitabil şi recurent, la fiecare explicaţie, mândria a ceea ce face: „Am participat la evenimente unice în viaţa unei centrale, montarea unor echipamente majore, testarea acestora, toate acestea din perspectiva unui tânăr angajat. Apoi a demarat proiectul Unităţii 2, unde am participat de la început la toate operaţiunile, de data asta ca operator autorizat de cameră de comandă. Experienţa memorabilă, care vine ca o împlinire a carierei începute la Unitatea 1 ca simplu operator de teren, este atingerea criticităţii reactorului Unităţii 2 pe data de 6 mai 2007 când am fost de tură, deci la «manşa» reactorului“. Boambă conchide: „Acum să ne imaginăm că suntem nu ingineri, ci doctori care efectuează o operaţie. Avem nişte reguli stricte de urmat, avem ştiinţă în spate, experienţă şi trebuie să ne îngrijim ca totul să urmeze o traiectorie exactă, fără a pune în pericol nici viaţa pacientului, nici pe a celorlalţi. Cam aşa este şi cu securitatea nucleară. Maturizarea începe de la primul pas făcut în instalaţie, când ştii că eşti responsabil pentru manevrele executate, pentru siguranţa ta şi a colegilor, şi culminează cu momentul în care ţi se înmânează de către directorul centralei «cheile» (adică licenţa de operator autorizat) unei maşinării de peste un miliard de euro şi simţi efectiv, odată cu încrederea ce ţi se acordă, şi imensa responsabilitate ce-ţi apasă pe umeri“.

Îl întreb dintr-o suflare: eşti operator şi acasă? „Influenţa este atât de puternică încât nici nu realizezi că foloseşti în viaţa de zi cu zi experienţa de operare. Este nevoie de remarcile uimite ale celor din jur care-ţi atrag atenţia că la identificarea unei banale etichete tu foloseşti alfabetul fonetic, că la transmiterea unui mesaj impui comunicarea pe trei căi... Ca operator înveţi că lucrurile se fac ca la carte de la bun început şi aplici din obişnuinţă aceleaşi standarde şi în viaţa de zi cu zi. Îţi formezi un mod de rezolvare a problemelor cu beneficii evidente pentru viaţa personală... Am învăţat că lucrurile trebuie făcute ca la carte de la bun început şi că nu este loc pentru a doua zi, jumătăţi de măsură ori cârpeli“, explică Boambă.

Pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, arunc o privire către clădirea reactoarelor. Înăuntru, într-o tură sunt 16 operatori, dar şi alţii în pregătire. Din anii '70 şi până în prezent s-au schimbat multe în industria nucleară românească: s-au format propriile generaţii de specialişti, iar astăzi oameni ca Ovidiu Boambă şi Dumitru Gorgan fac parte din echipe internaţionale de specialişti, care îi învaţă pe alţii. Am în minte imaginea camerei de comandă a unui reactor pe care vi-o puteţi imagina aşa: carlinga unui avion multiplicată de 19 ori şi condusă simultan de 19 piloţi concentraţi într-un singur operator de cameră de comandă!