Nemo: Te-am întrebat încă de vineri: eşti de acord ca bugetul pentru educaţie să crească la 10% din PIB prin reducerea cheltuielilor cu bugetarii şi prin reforma administrativă? A doua întrebare: eşti de acord să ţi se aloce de la buget o sumă anuală pentru şcolarizarea copilului tău, pe care să pe foloseşti fără restricţii în învăţământul de stat sau privat, pentru profesorii pe care îi doreşti? Eşti de acord ca procesul de învăţare pentru copilul tău să fie executat de profesori aflaţi în şi ipostaze virtuale? Eşti de acord să existe o programă şcolară personalizată pentru copilul tău care să urmărească dezvoltarea de abilităţi şi profesii de care va avea nevoie în viaţa de adult şi nu programa şcolară prestabilită de minister? Crezi că telefonul mobil contribuie la procesul de învăţare al copilului tău? Rezultate, rezultate, rezultate...

Hofi: 55% doresc să li se aloce de la buget o sumă anuală, 45% nu.

Adrian Sârbu: Deci eu vreau să mi se dea aceşti 8000 de euro, minim, şi eu să-mi aleg ce profesor vreau şi ce şcoală vreau. Şi o să spui: „stai domne, cum adică, să-i creăm o problemă dlui Ciolacu, să nu mai aibă de lucru cei 300 mii de profesori, cu toate rudele lor care votează PSD şi PNL, cu toate rudele rudelor lor, cumetrii, prietenii”. Eu spun „nu, nici pomeneală, nu. Aceşti doamne şi domni trebuie să se recalifice ca să ia banii de la mine”, că banii nu sunt ai lor, Hofi. Banii în buget sunt daţi pentru educarea mea. Deci, aş vrea în clasa I să-mi aleg eu profesorul şi dacă nu pot eu, că poate nu crezi că pot, aş vrea să-mi aleagă părinţii mei sau tutorele. Şi aş vrea profesorul să fie un mentor. Adică să mă conducă în viaţă, să învâţ în fiecare zi ceva fără să mă forţeze şi să-mi creeze din fiecare zi o bucurie a învăţării. Eu aş vrea să învăţ cinema de 50 de ani şi sigur că aş putea să mi-l iau profesor pe Martin Scorsese.

Hofi: Dar vă ştiţi cu el, ce să mai...

Adrian Sârbu: Cetăţeanul ăsta are abilităţi... sau Coppola. Oamenii ăştia au abilităţi de educatori, de mentori. Cu siguranţă că aş învăţa de la ei. Vreu să învăţ matematică. Mi l-aş lua pe Moisil, că ţi-am vorbit demult de Moisil, care era un filosof al matematicii. Şi cum măi, din clasa I să înveţi matematică? Vreau istorie? L-aş lua pe Răzvan Teodorescu, care mi-ar povesti istoria României, da? Vrei să-ţi spun eu ce trebuie să înveţe copiii? Trebuie să înveţe să gândească. Eu în clasa I trebuie să-mi cunosc corpul. E cumva în programa de clasa I să ne cunoaştem corpul? „Aoleu, vrei să vorbeşti de educaţie sexuală, că noi vrem să facem educaţie religioasă, să ştim despre D-zeu, sfinţi, Rusalii, Sf. Maria”.

Nemo: Cunoaştem corpul profesoral în clasa I.

Adrian Sârbu: Deci eu vreau să-mi cunosc corpul în clasa I. Şi ştii ce vreau să cunosc cel mai mult? Uite chestia asta, mâna. De ce? De la doi ani, şi acum am 7 ani, mi-a nimerit un iphone în mână. Aş vrea să găsesc un profesor să mă înveţe să-mi învăţ mâna. Ceea ce, într-adevăr, în şcoala tradiţională se făcea natural. De ce? Gândirea mea se obiectiva prin mână. Scriam. Şi prin ce? Prin privire. Să mă înveţe să-mi folosesc privirea. Cum adică? Să-mi economisesc lumina ochilor atâtea ore în ecran şi atâtea ore într-un text scris.

Hofi: Am un contraargument şi pentru asta, că avem şi tema aia, dar haideţi să ne întoarcem la profesorul ăsta virtual.

Adrian Sârbu: Profesorul virtual, Hofi, el există oriunde în lume. Eu spun că am tot dreptul, în calitate de copil, la banii ăştia, că sunt 8000 că sunt 9, că sunt 7, sunt banii mei, nu sunt banii dnei Deca în niciun caz. Dacă vreau, îi aloc şi ei din banii ăştia cât să fie plătită să facă treabă, şi eu îmi caut profesorul oriunde în lume.