Războiul lor pentru cea mai preţioasă resursă de pe glob este reglementat de legi. Tot în această lume nouă, cel mai aprig război se duce pentru mintea umană. Armele: propaganda. Ultimul episod:  justificarea crizei ucrainene. Limitele nu există.

În România, un pescar, un pensionar cu trecut dubios, dar obişnuit al bălţii, îi atrage atenţia colegului că el ştie ceva ce nu mulţi cunosc. Este vorba de preşedintele rus Vladimir Putin. Este ceva legat de vaccinuri, de pandemie, de  cum liderul rus se luptă cu o ocultă mondială pe care pescarul nu o poate identifica. Ultimele luni au fost marcate de pericolul ca problema ucraineană să se transforme într-un război în toată regula între Ucraina, sprijinită mai mult indirect decât direct de Occident, şi vecinul mai mare şi mai puternic Rusia.

Naraţiunea pescarului nu are de-a face cu Rusia invincibilă. Se centrează pe persoană, pe Putin, în ton cu tema centrală a ceea ce pare a fi propaganda vândută de Kremlin Occidentului: un lider rus puternic, dar drept, care nu-şi pleacă fruntea în faţa intereselor potrivnice naţiunii sale şi bunului simţ (definit adesea după standardele ruseşti). Cam cum sunt domnitorii din legendele est-europene. De altfel, pescarul român l-a şi asociat pe Putin cu Vlad Ţepeş. În Germania, povestea este diferită, ţinând de sensibilităţile locale.

Despre ea scrie Gideon Rachman, comentatorul principal de politică externă la Financial Times. Într-o plimbare recentă pe străzile Berlinului el a dat peste un personaj agitat care deborda furie. Era un bărbat înalt care-şi chinuia bicicleta şi ţipa în liniştea nopţii. Tema discursului său părea să fie aceea că preşedintele rus Putin este singurul lider mondial de încredere şi că americanii încearcă din nou să păcălească Germania să intre într-un război. Este tentant – dar prea optimist – să respingi astfel de scene ca fiind lipsite de sens, scrie Rachman.

Sondajele recente sugerează că 26% dintre americani sunt de acord că „Joe Biden este un preşedinte marionetă” controlat de interese obscure; în timp ce 31% dintre americani, 28% dintre francezi şi 23% dintre germani cred că este cert sau probabil adevărat că există „un singur grup de oameni care controlează în secret evenimentele... şi conduc lumea împreună.”

Aceasta pentru că criza din Ucraina a evoluat într-o perioadă în care teoriile conspiraţiei se răspândesc în întreaga lume occidentală. Liderii vestici sau din UE care se luptă să formuleze un răspuns eficient şi unit faţă de Rusia ştiu că atragerea de partea lor a opiniei publice este critică. Pentru fiecare nebun care aruncă cu biciclete există mult mai mulţi cetăţeni care sunt neîncrezători în guvernele lor. Opinia publică din Vest a arătat rareori niveluri mai scăzute de încredere în liderii politici ca acum. Barometrul anual Edelman Trust arăta în ianuarie un „colaps al încrederii în democraţiile dezvoltate” – doar 46% dintre germani, 44% dintre britanici şi 43% dintre americani având încredere în guvernele lor. Lupta pentru Ucraina se desfăşoară în timp ce străzile din Ottawa, capitala Canadei, sunt sufocate de anti-vaxxeri.

Demonstraţii asemănătoare au loc la Paris şi în alte capitale occidentale. În SUA, preşedintele Joe Biden încă mai trebuie să se confrunte cu teoriile conspiraţiei despre relaţiile de afaceri anterioare ale fiului său în Ucraina. În Marea Britanie, Boris Johnson, premierul Brexit, prins într-un scandal cu petreceri ilegale, se visează personaj în teoriile conspiraţiei. Problema încrederii este acum centrală în lupta internaţională pentru Ucraina. Guvernul rus este expert în „războiul hibrid” – unde informaţiile şi formarea opiniilor fac parte din luptă. Putin este un fost spion. Cât de bun a fost, nimeni nu ştie. Cât de bun strateg este, se vede acum.

Guvernele occidentale sunt foarte conştiente că au fost prinse pe picior greşit în războiul informaţional rusesc în trecut, nu în ultimul rând în timpul alegerilor prezidenţiale din SUA din 2016. Acesta este, parţial, motivul pentru care Casa Albă oferă acum briefinguri de informaţii nu doar preşedintelui, ci şi lumii în general. Jake Sullivan, consilierul pentru securitate naţională al lui Biden, a urcat pe podiumul Casei Albe pentru a spune lumii fără ocolişuri despre acumularea de trupe ruseşti la graniţele cu Ucraina şi pentru a avertiza cu privire la iminenţa unei invazii.

Scopul nu a fost pur şi simplu să le acorde americanilor timp să iasă din Ucraina. A fost un efort al SUA de a câştiga controlul asupra naraţiunii principale, înainte ca Rusia să o facă. Dar orice efort al SUA de a folosi informaţiile pentru a modela opinia publică globală trebuie să se confrunte cu umbra războiului din Irak. Efortul, încununat cu succes, al Americii de a construi o „coaliţie a celor dornici” în 2003 s-a bazat pe publicarea unor informaţii conform cărora Saddam Hussein era în posesia unor „arme de distrugere în masă”. Eşecul în a găsi vreo astfel de armă a dat credibilităţii americane o lovitură din care nu şi-a mai revenit niciodată pe deplin. Cu toate acestea, există o diferenţă importantă între tipul de informaţii utilizate în Ucraina şi cele din Irak. Existenţa armelor de ditrugere în masă a fost întotdeauna contestată. Faptul că 130.000 de soldaţi ruşi au fost mobilizaţi la graniţele Ucrainei nu este contestat nici măcar de Moscova. Războiul de propagandă s-a purtat jurul chestiunii intenţiei.

Rusia a negat de la început că pregăteşte o invazie şi a acuzat Occidentul că a promovat în mod deliberat această ameninţare. Mesajul Rusiei este că trupele ei se vor pune în mişcare doar dacă sunt provocate de Ucraina. Sugestiile frecvente ale Occidentului că Rusia plănuieşte o operaţiune înşelătoare pentru a produce tocmai o astfel de provocare sunt cruciale pentru această bătălie a naraţiunilor. Unele guverne occidentale ar putea presupune cu multă satisfacţie că o victorie în războiul de propagandă cu Kremlinul nu ar trebui să fie dificil. La urma urmei, câtă credibilitate poate avea Putin – după ce a negat mai întâi că a trimis „omuleţi verzi” la anexarea Crimeei în 2014 şi apoi a recunoscut-o? Sau după ce a trimis asasini să-l omoare pe un fost agent rus în Salisbury, Anglia; şi apoi să-i aducă pe asasini la televizor pentru a susţine că au vizitat oraşul de două ori — dar doar pentru că doreau să vadă celebra catedrală de acolo? Cu toate acestea, succesul ruşilor nu necesită convingerea alegătorilor occidentali că Kremlinul spune adevărul. Poate fi aproape la fel de util să sugereze că şi Casa Albă minte. Spre deosebire de Irak în 2003, guvernele occidentale par să fie în mare măsură de acord cu privire la ceea ce se întâmplă pe teren în Ucraina. Franţa şi Germania s-au opus războiului din Irak. Liderii lor chiar au împărţit o platformă comună cu Putin pentru a-şi exprima această opoziţie.

De data aceasta, guvernele marilor ţări sunt unite în opoziţia lor faţă de ameninţările Rusiei. Diferenţele care există între Washington, Berlin, Paris şi Londra ţin în principal de strategia diplomatică. Opinia publică occidentală rămâne o verigă slabă. Sondajele recente sugerează că 26% dintre americani sunt de acord că „Joe Biden este un preşedinte marionetă” controlat de interese obscure; în timp ce 31% dintre americani, 28% dintre francezi şi 23% dintre germani cred că este cert sau probabil adevărat că există „un singur grup de oameni care controlează în secret evenimentele...şi conduc lumea împreună”. Acest tip de scepticism extrem, iraţional, este o bază slabă pe care să se construiască un consens pentru un răspuns politic occidental care ar fi probabil costisitor şi periculos. Din nefericire, Putin are mult material cu care să lucreze deoarece încearcă să exploateze slăbiciunile Occidentului. Iar Putin îşi ţine adversarii în şah jucând pe terenul lor. Libertatea din Vest îi uşurează munca. Internetul, presa şi platformele de socializare sunt incubatoare de propagandă. La el acasă presa nu mai este demult liberă. Dispune şi de un internet pur rusesc, care poate fi decuplat de la reţelele globale. În Vest, RT, o reţea de televiziune internaţională, emite în engleză, spaniolă, franceză, germană şi arabă. Clipurile sale, de multe ori cu aspect nevinovat, sunt promovate de Facebook. Televiziunea a fost interzisă în mai multe ţări, inclusiv în fostele republici sovietice, acum state membre ale UE şi NATO, Lituania şi Letonia. Mai recent, transmisiunile RT  Deutsch au fost interzise în Germania pe motive de birocraţie. În replică, Rusia a închis biroul Deutsche Welle de la Moscova. Războiul informaţional este în plină desfăşurare.

Între 2005 şi 2013, guvernul rus a cheltuit 2 miliarde de dolari pe RT, arată unele estimări. Majoritatea angajaţilor televiziunii ruse sunt străini, inclusiv americani, dar în funcţiile de conducere sunt ruşi, ceea ce dă credibilitate ideii că autorităţile ruse sunt implicate în deciziile editoriale, în cele legate de personal şi cenzură. Liz Wahl, fostă jurnalistă RT care a demisionat în timpul emisiei în 2014, susţinea că adevăratul scop al RT este de a genera „confuzie şi de a semăna neîncrederea în guvernele şi instituţiile occidentale, raportând tot ceea ce pare să discrediteze Occidentul şi ignorând tot ceea ce este pozitiv”. Americanii au ca instrument de propagandă Radio Free Europe/Radio Liberty. Dar Radio Europa Liberă şi-a pierdut de mult timp farmecul până şi în fostele state comuniste acum membre ale UE.  Este privită chiar şi cu suspiciune.

Teoriile conspiraţiei care înconjoară episoadele căderii comunismului nu au fost uitate. Iar aceste teorii se repetă şi repetă. Spre exemplu, guvernul autoritar al Kazahstanului i-a catalogat drept terorişti pe protestatarii care au adus recent ţara în atenţia comunităţii internaţionale. Terorist este un cuvânt cu un ecou aparte în revoluţia din România din 1989. Un expert al ONU a explicat că „etichetarea extinsă a protestatarilor drept terorişti permite folosirea legislaţiei cu aplicare excesiv de largă privind combaterea terorismului în Kazahstan. Este justificată astfel utilizarea forţei, inclusiv o politică de folosire a armamentului letal împotriva oricărui individ găsit a fi terorist”. O declaraţie a ministerului afacerilor externe din Kazahstan trimisă prin e-mail publicaţiei The Diplomat pe 9 ianuarie a început cu o plângere cu privire la acoperirea massmedia străină „unilaterală” a evenimentelor din ţară. Declaraţia arată că, după protestele din regiunea Mangystau şi din alte părţi, „cererile protestatarilor au fost îndeplinite întru totul”. Apoi, continuă declaraţia, „protestele paşnice au fost deturnate de grupuri teroriste, extremiste şi criminale pentru a escalada tensiunile şi violenţa”.

Putin are mult material cu care să lucreze deoarece încearcă să exploateze slăbiciunile Occidentului. Iar Putin îşi ţine adversarii în şah jucând pe terenul lor. Libertatea din Vest îi uşurează munca. Internetul, presa şi platformele se socializare sunt incubatoare de propagandă. La el acasă presa nu mai este demult liberă. Dispune şi de un internet pur rusesc, care poate fi decuplat de la reţelele globale.

În Almaty, capitala, conform versiunii guvernamentale a evenimentelor, „Kazahstanul a fost supus agresiunii armate de către grupuri teroriste bine coordonate antrenate în străinătate... atacatorii incluzând persoane care au experienţă în zonele de luptă militară în rândurile grupurilor islamiste radicale”.  Problema, desigur, este că statul nu a prezentat dovezi care să susţină această afirmaţie, cum ar fi numele grupărilor teroriste sau unde s-au antrenat în străinătate teroriştii. Nicio grupare teroristă cunoscută nu şi-a revendicat responsabilitatea pentru violenţă. (Un videoclip apărut pe Telegram pe 7 ianuarie arată patru bărbaţi mascaţi cu arme care pretind că sunt „Frontul de eliberare a Kazahstanului”. Pe reţelele de socializare, mulţi au comentat că rusa vorbitorului nu avea accent kazah şi că Rusia are o istorie ca producătoare de astfel de videoclipuri în scopuri propagandistice.) Guvernul susţine că a arestat 10.000 de persoane, dar numele celor mai mulţi dintre cei reţinuţi nu au fost făcute publice. 

Liderul kazah a susţinut în mod bizar că „teroriştii” au luat cadavrele camarazilor lor morţi de la morgi şi de pe străzi – justificând astfel de ce nimeni nu poate contesta explicaţiile guvernului. Se poate şi mai rău de atât? Probabil. Chiar preşedintele Serbiei Aleksandar Vučić, mult timp cocoloşit de UE şi SUA, a fost ministrul informaţiilor într-un guvern al dictatorului sârb Slobodan Milošević, una dintre figurile principale ale sângeroaselor războaie iugoslave. În această poziţie, Vučić a fost responsabil cu propaganda, cenzura şi controlul presei. În iulie 1995, actualul preşedinte sârb declara de la tribuna parlamentului că „pentru fiecare sârb ucis, o să omorâm 100 de musulmani“, notează revista franceză Le Monde Diplomatique.