Puţini ştiu că în aceste zile se dezbate în Parlament o lege care va avea consecinţe pe decenii asupra pieţei terenurilor agricole, o lege care poate avea o importanţă similară ca legislaţia retrocedării terenurilor agricole din anii ‘90, dar cu consecinţe exact în sens invers retrocedării.

Conform proiectului de lege privind arenda care se dezbate în această perioadă în Parlament, contractele de arendă se vor face pe o perioadă de minim 7 ani sau chiar de minim 10 ani. Aceasta înseamnă practic o a doua confiscare sau naţionalizare a celor peste 2 milioane de mici proprietari care au astăzi încheiate contracte cu arendaşi.

În numele necesităţii de „comasare“ a terenurilor şi de a facilita arendaşilor investiţii în utilaje, irigaţii sau echipament, micii proprietari vor fi obligaţi să intre în contracte pe 7 sau 10 ani pe arende stabilite iniţial şi nu vor mai putea practic dispune de terenul lor, proprietatea lor de 1, 2, 3 sau 5 hec­tare, acolo unde este aceasta: într-un singur lot sau în mai mult loturi, aşa cum sunt, istoric, fărâmiţate parcele de teren agricol din România.

Dacă un mic proprietar va vrea să iasă din arendă după un an, doi trei, sau va vrea să vândă după un an doi trei, nu va mai putea. Va vinde cel mai probabil chiar arendaşului, care este poziţionat foarte sus pe lista de preemptori. Va fi de fapt captiv. Nu va mai dispune de dreptul său de proprietate. Tocmai de dreptul care a fost reconstituit în anii ‘90 după abuziva naţionalizare a terenurilor agricole din anii ‘60.

A cui este vina că aşa e România, cu 2 milioane de ferme mici? Re­for­mele agricole din vremea lui Cuza prin împărţirea averilor mănăstireşti, împroprietărirea de după războaiele din 1877, din 1918, din 1945 – au creat o ţară aşa cum este ea astăzi, au dat mijloace de trai ţărănimii române care a luptat pentru ţară. Hectarul acela de teren, aşa cum a fost el, a fost pâinea ţărănimii române.

Fărâmiţarea terenurilor are cauze istorice. Aşa s-a format România. Nu are toată lumea sute de hectare, că nu are de unde. Ba chiar în Muntenia şi Moldova sunt mai mulţi mici proprietari decât în Transilvania, unde românii ca naţie au fost defavorizaţica proprietari şi din această cauză emigrau în America sau veneau în ţară peste munţi.

Culmea, mulţi dintre cei care astăzi au puterea şi miile de hectare în proprietate sunt chiar foşti directori de IAS sau descendenţii lor. Deci foştii directori de IAS - Întreprinderile Agricole de Stat care au preluat pământul ţăranilor naţionalizaţi în anii ’60 -  pun acum la cale, prin reprezentanţii lor din Parlament, o a doua naţionalizare, de data aceasta mascată în contracte de arendă din care nu se poate ieşi! Au luat o dată pământul, acum îl iau înapoi de la oameni, dar cu acte.

Şi asta tot în numele eficienţei, în numele mecanizării şi modernizării agriculturii, ca atunci.

Dacă această lege va fi adoptată, peste 2 milioane de mici proprietari îşi vor vedea proprietăţile îngheţate în con­tracte de arendă din care nu vor putea ieşi. De ce să nu aibă dreptul un proprietar să schimbe arendaşul după unu-doi-trei ani dacă nu este mulţu­mit? Cum vor putea fermierii care sunt mici sau mijlocii astăzi să devină mari?

Practic va fi îngheţat tot. Cine a apucat să cumpere şi să se extindă pe mii de hectare la superpreţurile din anii 2000, marii proprietari şi arendaşi, mulţi cu legături în fostul Partid Comunist sau foşti şefi de IAS sau de CAP, vor deveni stăpâni.

Ani de zile s-a vorbit în agricultură numai de comasare, comasare, comasare. Şi s-a făcut comasarea. Două - trei mii de mari proprietari, cu peste 1.000 de hectare, deţin jumătate din suprafaţa arabilă de 10 milioane de hectare din România. La capătul celălalt, peste 2 milioane de mici proprietari deţin 3 milioane de hectare. La mijloc, 10-100 ha, fermele de familie care domină în Austria, în Germania, Franţa sau Italia, sunt cele mai puţine.

În 2021, deficitul extern de produse agroalimentare a fost de aproape 3 miliarde de euro, cu 40% mai mare decât în anul anterior. Structura aceasta polarizată a proprietăţii agricole conduce la un model deficitar: export de cereale brute, import de bunuri alimentare procesate, pentru că fermele mici care ar trebui să acopere cât mai mult din consumul de lactate, de carne, de legume şi fructe lipsesc.

Însăşi Comisia Europeană a trimis observaţii României la depunerea Planului Naţional Strategic – planul de aproape 16 mld. euro pentru finanţarea agriculturii în perioada 2023-2027 – că polarizarea terenurilor a devenit o problemă, că discrepanţele sunt prea mari, că fermierii mici şi mijlocii nu trebuie scoşi din piaţă, ci ajutaţi să se dezvolte.

Poate că mâine cine are un hectar-două undeva pe o colină vrea să facă o livadă, sau vrea să facă fiul său întors din străinătate. Sau poate vrea să pună vie sau aronia. Sau să facă un parc solar. Nu va mai putea odată ce această lege va trece.

Dezvoltarea ţării înseamnă slujbe mai bune, un trai mai bun pentru oameni. În agricultură înseamnă valoare adăugată, procesare, înseamnă ferme integrate, mici pro­prietari prosperi, nu sate semipărăsite unde nu găseşti la magazinul din centru măcar o gogoaşă produsă pe o rază de 10 km de în jur, înconjurate de suprafeţe de mii de hectare cu proprietarii la Paris.