Deşi la ieşirea de pe băncile facultăţii de Ingineria Materialelor şi Ştiinţa Materialelor absolvenţii pot obţine un salariu între 3.000 şi 9.000 de lei, tinerii din ziua de astăzi nu aleg din proprie iniţiativă această facultate, majoritatea fiind împinşi de la spate de către cunoştinţe sau rude. 

Pe tineri nu îi tentează deloc meseria de metalurgist, una dintre cele mai vechi din lume, practicată de peste 7.000 de ani. Situaţia nu este apanajul exclusiv al pieţei locale, însă în special în spaţiul românesc industria metalurgică se confruntă cu un declin, interesul pentru aceasta scăzând odată cu închiderea unităţilor metalurgice, pe fondul scăderii cererii de pe piaţă, dar şi odată cu schimbarea generaţiilor. Meseria de metalurgist este considerată ca fiind una grea, chiar „murdară”. În realitate, nu este deloc aşa, procesele de producţie fiind în cea mai mare parte automatizate şi modernizate.

Cum a ajuns o meserie care oferea un statut social aparte să fie considerată în zilele noastre ca fiind una „murdară”? Meseria de metalurgist este una dintre cele mai vechi din lume, avându-şi rădăcinile în perioada Eneoliticului (Eneos – aramă în limba greacă – n.red.). La început, piesele de metal obţinute prin ciocănire la rece erau folosite ca obiecte de podoabă, iar mai apoi, odată cu obţinerea aliajelor, acestea au devenit unelte şi arme.

„Metalurgia a fost, este şi va fi în continuare. Metalul este în continuare cel mai folosit material din întreaga industrie. Un metalurgist îşi găseşte locul în industria auto, în şantiere navale sau chiar la Banca Naţională la bătut monede, sau în domenii emergente cum ar fi industria apărării, industria medicală şi aşa mai departe”, spune prof. dr. ing. Radu Ştefănoiu, din cadrul Facultăţii de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor a Universităţii Politehnica Bucureşti.

Podoabe, arme şi ritualuri magice. Există dovezi arheologice care susţin că arama (cuprul) a fost prelucrată încă din perioada neoliticului, în mileniul al VII-lea î.Hr., în zona Anatoliei. Arama nativă a fost prelucrată prin ciocănire, rezultând piese mici, cel mai probabil de podoabă. Este atestată prima oară în România în neoliticul timpuriu, în aria culturii Starcevo-Criş.

Metalurgia în adevăratul sens al cuvântului a apărut odată cu descoperirea tehnicii de reducere a cuprului din minereu şi a tehnologiilor de topire şi turnare a metalului topit pentru obţinerea pieselor.

În mileniul al V-lea î.Hr., în Eneolitic, are loc o evidentă dezvoltare a metalurgiei cuprului în spaţiul sud-est european, fapt dovedit de apariţia unui număr destul de mare de piese masive din cupru. Cel mai des întâlnite piese din această perioadă sunt topoarele şi târnăcoapele, acestea fiind descoperite pe teritoriul României în aria culturilor Cucuteni, Sălcuţa sau Gumelniţa. Cu toate acestea, arheologii presupun că erau în continuare obiecte de podoabă, apanajele unor persoane cu statut social înalt.

Mai târziu, în Epoca Bronzului, omul a descoperit că din amestecul a două metale rezultă un material care poate avea proprietăţi care fac posibilă utilizarea produsului finit în mai multe domenii. Bronzul este aliajul cuprului cu staniul (cositorul), prin acest procedeu căpătând o duritate mai ridicată.

În Grecia, metalurgiştii sunt atestaţi de tăbliţele linearului B (aproximativ 1450 î.Hr.). Este pomenită o categorie de meşteri numiţi ka-ke-u, care sunt specializaţi în confecţionarea vaselor de bronz. Fără îndoială că metalurgiştii aveau un statut aparte în sânul comunităţilor preistorice. Ba chiar nu este exclus ca operaţiunile de reducere să fi fost dublate de ritualuri magice.

Element de securitate naţională în vreme de război. În anii ’80, când cei din celebra familie de metalurgişti Krupp au vrut să deschidă un combinat siderurgic, mai întâi au construit case, şcoli, grădiniţe şi biserică, apoi au ridicat combinatul siderurgic, acest fapt stând ca dovadă că o comunitate întreagă poate gravita în jurul unei uzine siderurgice. Pe acelaşi model au fost construit şi combinatele siderurgice din România comunistă, inclusiv cel de la Galaţi, povesteşte Petru Ianc, preşedintele Societăţii Române de Metalurgie.

Alfred Krupp controla în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial toate companiile din domeniul metalurgiei care produceau armament pentru nazişti. În timpul procesului de la Nürnberg, Krupp a fost condamnat pentru crime de război; el a coordonat activităţile combinatelor din închisoare, vânzându-şi averea personală pentru a putea plăti pensiile şi salariile angajaţilor. Acesta a ieşit în scurt timp din închisoare ca parte a planului Marshall de reconstrucţie a economiei Germaniei şi, timp de doi ani, muncitorii au lucrat fără să fie plătiţi. Krupp a fost considerat un pionier al industriei metalurgice, compania sa producând cele mai bune blindaje şi cele mai eficiente arme de artilerie din timpul celui de-al doilea război mondial.

Metalurgia în România. Perioada de glorie a industriei metalurgice românească a fost între anii ’60 şi revoluţia din 1989; domeniul s-a confruntat apoi cu o criză, în contextul în care consumul intern de oţel a scăzut de la 11 milioane de tone anual la 1-1,5 milioane de tone de oţel. În ciuda scăderii consumului, numărul de muncitori din diferite combinate a rămas acelaşi, ba chiar s-a mărit. Perioada s-a încheiat după privatizările combinatelor din 2001-2005, când au fost restructurări masive de personal. Activitatea de metalurgie presupune o sinergie a mai multor specializări: oţelari, frezori, laminorişti, cocsari, ingineri etc.

În perioada comunistă, în industria metalurgică feroasă şi neferoasă din România lucrau aproximativ 250.000 de oameni. Astăzi, numărul acestora s-a redus de zece ori.

În contextul cererii scăzute, numeroase unităţi şi capacităţi ale combinatelor siderurgice româneşti s-au închis. Cel mai elocvent exemplu este cel al Sidex Galaţi, considerat apogeul şi mândria industriei metalurgice româneşti. Proiectat în anii ’60 la o capacitate de 9 milioane de tone de oţel anual, acesta este în 2018 în situaţia în care mai poate produce maximum 2 milioane de tone de oţel.

Declinul industriei metalurgie româneşti s-a reflectat şi în cererea pentru facultăţile de specialitate. Dacă la începutul anilor ’90 numărul de studenţi care optau pentru Facultatea de Ingineria Materialelor Metalice era de 495, în 2018 sunt disponibile 90 de locuri la aceeaşi facultate (singura de acest tip din România) – Facultatea de Ştiinţă şi Ingineria Materialelor a Universităţii Politehnica Bucureşti.

Pregătirea metalurgiştilor în perioada comunistă era foarte bine definită, aceasta având o importanţă extrem de ridicată, în contextul în care în această industrie lucrau 250.000 de oameni în România. Existau şcoli profesionale în fiecare unitate metalurgică, combinatul asigurând masa, cazarea şi costurile de şcolarizare. După şcolarizare, cursantul avea un loc de muncă garantat şi primea o garsonieră. Unităţile de metalurgie aveau şi centre de cercetare.

Astăzi mai lucrează aproximativ 25.000 de oameni în această industrie din România, astfel nici cererea pentru şcolarizarea în domeniu este scăzută.

„Cererea pentru specializările din domeniul ingineria materialelor nu este foarte mare. În 2017 am completat 59 de locuri la sediul din Cluj-Napoca. La Ingineria Materialelor termină facultatea cam 50% din numărul celor admişi în anul I. Motivele sunt diverse, de la neadaptarea la cerinţele facultăţii la reorientarea spre alte specializări. Din păcate, de multe ori, obişnuinţele din timpul ciclurilor de studii anterioare conduc la un astfel de efect”, declară prof. dr. ing. Ionel Chicinaş, decanul Facultatea de Ingineria Materialelor din cadrul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca.

În ciuda faptului că locul de muncă este garantat prin cererea ridicată de pe piaţa locurilor de muncă, dar şi prin facilităţile oferite de companiile din industrie pentru studenţi şi absolvenţi, mulţi studenţi fug de aceste oportunităţi.

Sidex are propria şcoală de formare a viitorilor metalurgişti – Şcoala de Ucenici, în cadrul căreia cursanţii sunt pregătiţi timp de 18 luni pentru meserii de metalurgist – laminorist, oţelar şi aşa mai departe.