Primul papă latino-american din istorie urmărea îndeaproape dosarul cubanez de când a fost ales în funcţie, în 2013, după vizitele la Havana ale predecesorilor săi Ioan Paul al II-lea (în 1998) şi Benedict al XVI-lea (în 2012).

Ambii au ales pragmatismul, fără să refuze vreodată dialogul cu regimul comunist. Succesul prezent al diplomaţiei Vaticanului este rezultatul unei lungi medieri a Sfântului Scaun şi Bisericii Catolice din Cuba în recentul proces de democratizare de pe insulă.

Vaticanul a confirmat că Jorge Bergoglio a trimis două scrisori preşedinţilor american Barack Obama şi cubanez Raul Castro, şi că după aceea Secretariatul de Stat a primit delegaţii din ambele ţări, în octombrie, într-o misiune ale cărei bune oficii le-a asigurat.

Acest succes al lui Francisc, salutat de către Barack Obama, permite diplomaţiei de la Vatican să-şi recapete vizibilitatea de care se bucura pe vremea Papei Ioan Paul al II-lea, la căderea Cortinei de Fier.

Secretă şi tăcută, ea nu a încetat să acţioneze, reţeaua diplomatică a nunţilor papali fiind una dintre cele mai extinse din lume. Însă, odată cu Papa teolog Benedict al XVI-lea, mai retras, mai puţin înclinat spre mediatic şi cu luări de poziţie mai puţin puternice, această diplomaţie şi-a pierdut din vigoare.

Stilul diplomaţiei lui Francisc este destul de diferit de al lui Ioan Paul al II-lea, un papă polonez foarte deschis din punct de vedere politic şi aflat în prima linie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est.

- Moment provocator

Papa argentinian afirmă că nu este politician, ci pastor. El a spus frecvent că intenţionează să facă gesturi şi să lanseze apeluri la dialog, la pace şi la negociere, dar că nu vrea să se amestece în rezolvarea conflictelor, care nu este, a insistat el, de resortul său.

El a făcut în mai un gest spectaculos, rugându-se la zidul care desparte Israelul de teritoriile palestiniene, un moment provocator vizând să împingă spiritele la o evoluţie.

În avionul care-l aducea de la Ierusalim, el a spus că-i va primi cu siguranţă la Vatican pe preşedinţii israelian Shimon Peres şi palestinian Mahmoud Abbas, dar că nu le va face vreo sugestie cu privire la pace.

Altă iniţiativă marcantă, prima a pontificatului său, a constat, în 2013, la îndemnarea membrilor G20 să evite orice intervenţie externă în conflictul din Siria.

La vremea respectivă Statele Unite şi Franţa intenţionau să efectueze atacuri aeriene asupra poziţiilor regimului preşedintelui Bashar al-Assad, din cauza folosirii gazelor chimice împotriva civililor de către armata acestuia.

Ulterior, după agravarea războiului din Siria, această iniţiativă a Sfântului Scaun - la solicitarea episcopilor din regiune - a fost criticată de către unii diplomaţi.

Francisc a dezamăgit uneori prin prudenţa intervenţiilor sale, pe mai multe fronturi. În privinţa Siriei, el nu a condamnat niciodată abuzurile regimului al-Assad, susţinut de către majoritatea creştinilor din ţară.

În privinţa Irakului, Papa şi-a multiplicat îndemnurile la pace, dar a păstrat o poziţie ambiguă faţă de atacurile aeriene asupra grupării Statul Islamic (SI). El consideră, cu siguranţă, legitimă "oprirea agresorului nedrept", dar condamnă intervenţia americană în afara unui mandat ONU şi condamnă "terorismul de stat".

În Coreea de Sud, în august, nu a denunţat dictatura din Coreea de Nord - aşa cum ar fi făcut, fără îndoială, un Ioan Paul al II-lea - apreciind că o condamnare explicită ar putea să-i pună în pericol atât pe creştinii din Nord, cât şi o viitoare reunificare. El a părut, de asemenea, că nu a vrut să provoace nemulţumire Chinei prin primirea, săptămâna trecută, la Roma, a lui Dalai Lama.

Când s-a prezentat, în noiembrie, în faţa Consiliului Europei, la Strasbourg, din care fac parte Ucraina şi Rusia, a rămas evaziv cu privire la conflictul armat în curs, părând că vrea să menajeze cele două tabere.

Însă, în baza popularităţii şi prestigiului consolidat de succesul de pe continentul american, Papa argentinian ar putea să devină mai îndrăzneţ şi să permită diplomaţiei sale să iasă la lumină.