♦ Sunt direcţii diferite care-i năucesc pe cei care decid dobânzile la banca centrală a zonei euro şi-i pun pe aceştia în situaţia de a face alegeri dificile, poate de a sacrifica prin creşteri de dobânzi economii mai slabe în favoarea altora, care pot trage după ele întreaga econo­mie a regiunii.

Inflaţia din Spania s-a prăbuşit sub ţinta urmărită cu înverşunare de BCE, de 2%, în timp ce scumpirile au încetinit şi în Franţa şi Italia. În acelaşi timp, inflaţia şi-a reluat ofensiva în Germania şi accelerează descurajant în Marea Britanie.

Sunt direcţii diferite care-i năucesc pe cei care decid dobânzile la banca centrală a zonei euro şi-i pun pe aceştia în situaţia de a face alegeri dificile, poate de a sacrifica prin creşteri de dobânzi economii mai slabe în favoarea altora, care pot trage după ele întreaga econo­mie a regiunii. Acest lucru atrage presiuni politice.

În vara anului trecut guvernul spaniol a decuplat cu permisiunea Comisiei Europene piaţa gazelor naturale, unde preţurile explodau necontrolat, de cea a electricităţii, căutând astfel o scăpare dintr-o criză a energiei care s-a manifestat nu prin penurie de energie, aşa cum preconizau avertismente venite din toate părţile, ci prin scumpiri exagerate.

Spania nu este producător de gaze, ci importă din Africa. Preţurile mult prea mari la energie sunt unul din pricipalele motoare ale valului de inflaţie care mătură Europa.

Un an mai târziu,  inflaţia spaniolă a frânat sub pragul de 2% pentru prima dată după martie 2021. Astfel, indicatorul a coborât de la 3,2% în mai la 1,9% în iunie. Punctul de vârf a fost de aproape 11% şi a fost atins în iulie anul trecut.

Presiunile dezinflaţioniste sunt create de mai multe forţe. Una este scăderea semni­ficativă a preţurilor electricităţii şi gazelor faţă de cotele din vara trecută. De asemenea, o contribuţie importantă o are şi ieftinirea carburanţilor mulţu­mită reducerii cotaţiilor petro­lului pe pieţele internaţionale. Carburanţii dau costurile cu transportul, importante într-o economie. În plus, guvernul spaniol insistă cu măsuri de reducere a preţurilor transportului public. Transportul are o pondere de 14% în coşul de inflaţie, explică analiştii de la ING. Apoi, au încetinit şi scumpirile la alimente, ceea ce este crucial pentru îmblânzirea inflaţiei în Spania. Mâncarea are o pondere de 22% în coşul de inflaţie. Ieftinirea alimentelor are efect în cascadă în alte părţi ale economiei, cum ar fi restaurantele şi hotelurile. Din acest motiv, preţurile lor cresc mai lent, deşi boomul turistic creează presiuni ascendente.

Inflaţia anualizată ar putea căpăta forţe noi spre toamnă, o parte date de modul de calcul, ra­portarea făcându-se atunci la preţuri ale ener­giei deja mai mici, iar altă parte datorându-se posibilelor creşteri ale cotaţiilor petrolului şi retragerii unor măsuri guvernamentale de stopare a scumpirilor. Dar nimic nu este sigur, iar performanţa Spaniei în ceea ce priveşte inflaţia rămâne una de excepţie în Europa.

Şi în Franţa a continuat procesul de dezinflaţie, presa de acolo remarcând că în această privinţă ţara se descurcă mai bine decât vecinii. Tendinţa, care a adus indicatorul la 4,3% în iunie, de la 5,1% în mai, va continua în următoarele luni, spun analiştii. Acestea sunt cifre de referinţă internă.

În date comparabile la nivel european, inflaţia franceză se situează la 5,3%, faţă de 6% în mai. Scăderea are drept cauză declinul preţurilor energiei.

Scumpirea alimentelor a încetinit de la 14,3% la 13,6%, dar a rămas principalul motor al inflaţiei în pofida măsurilor de a proteja cumpărătorul luate de guvern în acord cu retailerii.

Poate că acestea se vor vedea mai târziu, deşi ziarele franceze scriu că „trimestrul antiinflaţie“ extins nu se simte în zonele rurale.

În aceste condiţii, consumul, un motor al creşterii economice, dar şi al inflaţiei, rămâne slab, un efect dorit de cei care luptă cu inflaţia. Totuşi, ministrul de finanţe Bruno Le Maire spune că „criza de inflaţie“ din Franţa este pe sfârşite, dar şi că ţara trebuie să se pregătească pentru un viitor cu inflaţie rezistentă.

Şi în Italia inflaţia s-a retras substanţial, de la 7,6% în mai la 6,4% în iunie, frânată mai ales de componentele legate de energie. Încurajată de această traiectorie, Giorgia Meloni, premierul italian, a atacat deciziile BCE de a creşte dobânzile, spunând că în acest caz „tratamentul“ produce mai multe pagube decât „boala“.

Banca centrală a zonei euro a dus dobânzile la cele mai ridicat niveluri din ultimele două decenii pentru a descuraja creditarea, frâna consumul şi încetini inflaţia. Efectul secundar al dobânzilor mari este frânarea creşterii economice, iar Italia este notorie pentru economia sa lentă şi bolnăvicioasă.

În plus, inflaţia erodează valoarea dato­riilor, iar Italia este una dintre cele mai îndatorate state din UE.

În schimb, inflaţia este o teroare istorică pentru germani. În ţara lor, scumpirile au accelerat de la 6,1% în mai la 6,4% în iunie (6,8% în date armonizate pentru a fi comparabile la nivelul UE), după mai multe luni de decelerare.

Revenirea inflaţiei s-a datorat mai ales efectelor de bază nefavorabile – comparaţia pentru calcul cu preţurile din iunie 2022, când inflaţia a scăzut după ce guvernul a lansat abonamentul univeral de călătorie de 9 euro pentru perioada verii şi a redus taxele pe carburanţi. De aceea, mulţi analişti se aşteaptă ca tendinţa dezinflaţionistă să se reia după iunie.

Acesta este contextul în care BCE trebuie să decidă până unde duce lupta cu inflaţia din zona euro. Ea nu poate acţiona la nivel de economie individuală şi de aceea trebuie să aleagă binele comun. Germania este cea mai mare economie din UE. Analiştii spun că instituţia va continua să majoreze dobânzile până când va fi sigură că inflaţia este moartă de-a binelea pentru că nu îşi permite o nouă eroare de strategie.

Mult timp după ce valul de inflaţie a început să măture Europa în lung şi în lat oficialii de top ai BCE au asigurat, acum recunoscând că în mod greşit, că scumpirile sunt doar temporare.