Inflaţia a scăpat de sub control, carnea a devenit un lux, la fel şi energia electrică, economia practic nu mai există, statul este în incapacitate de plată, iar sărăcia, crimi­na­li­tatea şi corupţia înfloresc.

Pandemia a făcut viaţa şi mai grea. Haosul şi dezastrul produse de imensa explozie din Beirut sunt punctul culminant al unei drame economice, financiare şi sociale fără precedent în care se zbate o ţară cu şase milioane de locuitori.

„Am avut 15 ani de război civil, apoi încă un război în 2006 cu Israel, asasinate, dar acesta este categoric un an de iad pentru Liban“, spune pentru o publicaţie arabă un locuitor al Beirutului.

Un oraş fără de speranţă, după cum îl descrie Nidal Al Achkar, directoarea teatrului al-Madina.

Criza financiară a Libanului, înrădăcinată în decenii de corupţie şi risipă din resursele statului, reprezintă cea mai mare ameninţare pentru stabilitatea ţării de la războiul civil din 1975-90 încoace.

Colapsul monedei a dus la creşterea inflaţiei şi a sărăciei, iar deponenţii au pierdut accesul gratuit la conturi într-un sistem bancar paralizat, scrie The Guardian într-un reportaj din această ţară. Din martie, preţurile celor mai multe dintre produse s-au triplat, în timp ce valoarea lirei libaneze a scăzut cu 80% pe măsură ce economia s-a oprit în loc. Mall-urile sunt pustii, magazinele de la colţul străzii nu-şi mai permit să se aprovizioneze, iar străzile sunt incendiate.

„Hello Darkness my old friend“, se poate citi pe cartonul agitat deasupra capului de o tânără într-o zi de protest pe străzile din Beirut. Locuitorii capitalei au curent electric prin reţeaua naţională doar 2-4 ore pe zi - o oportunitate pentru câţiva mici între­prin­zători. Sunt oamenii cu generatoare, care încearcă să facă din producerea de curent electric o afacere.

Dar nici ei nu se des­­curcă. Clienţii, oa­meni de rând, nu au bani să plătească, iar „afaceriştilor“ le tre­bu­ie bani pentru com­­bu­s­tibil şi piese de schimb.

Economia în că­dere liberă a provocat de­­mon­straţii în masă. În­cepând cu luna oc­tom­­brie, oamenii pro­tes­tează împotriva unei clase politice acuzate că incompetenţă şi corup­ţie.

Zeci de mii de persoane şi-au pierdut locul de muncă sau o parte din venituri. Pandemia a venit ca o lovitură de baros, mai ales pentru afacerile mici. Şomajul este în creştere, iar rata sărăciei se apropie de 50%.

Clasa de mijloc este ameninţată cu extincţia, notează Deutsche Welle. Statul a intrat în incapacitate de plată pe o emisiune de obligaţiuni în martie, iar un alt defaut urmează curând. Guvernul a promis reforme, iar în urmă cu două luni a început negocieri cu FMI. Însă dis­cu­ţiile s-au împot­molit, cu mai mulţi mi­niş­tri demi­sio­nând, spun ei, din ca­uza frustrării cre­ate de lipsa de voiţă pentru re­formă a autorităţii cen­trale, scrie AP. Guvernul a încercat să facă rost de bani vânzând pe bandă rulantă active ale statului. După epuizarea acestora nu va mai rămâne de vânzare decât capitalul uman, care părăseşte ţara în masă.

Sistemul politic învinovăţit pentru acest haos părea, până la tragedia din Beirut, de neclintit. Reformele erau blocate pentru că ameninţau un sistem construit pe reţele complexe de patronaj formate la sfârşitul războiului civil. Bani, putere şi religie.

Au lucrat împreună sute de ani. Dacă una se prăbuşeşte, celelalte o adună de pe jos. Este o lume construită pe sectarism şi tradiţii de familie, nu pe idei care să privească spre viitor, ci pe idei care leagă de trecut“, explică Nidal Al Achkar, directoarea teatrului al-Madina din Beirut.

Teatrul s-a deschis în iulie după şase luni de inactivitate. Un rol principal în colapsul financiar îl are banca centrală. Începând cu 1997, Banca Centrală Libaneză a ancorat artificial lira de dolarul american la o rată de 1 dolar pentru 1.507 lire libaneze.

De atunci, în pofida multiplelor provocări socio-politice, economice şi de securitate, economia libaneză a reuşit să se ridice în primul rând datorită stabilităţii oferite sistemului său financiar de ancorarea monedei naţionale de dolar.

Mai multe detalii pe www.zf.ro

Instituţia a protejat acest prag împrumutându-se de la băncile private, care depindeau în schimb de deponenţii atraşi de ratele de dobândă uriaşe (de până la 14%), explică gulfnews.com.

Ratele mari ale dobânzilor plătite deponenţilor au atras remiteri din diaspora - o sursă crucială de dolari -, dar au făcut neatractivă iniţiativa în afaceri întrucât libanezii puteau câştiga mai mult depunând bani la bancă. Cu această ancorare, guvernul practic a subvenţionat importurile, permiţând populaţiei un trai altfel greu de obţinut.

Timp de 20 de ani Libanul a trăit din intrări de capital, care ajungeau în medie la 20% din PIB pe an. Casa din paie s-a prăbuşit anul trecut, când retrageri mari de capital au fost urmate de o hemoragie a depozitelor şi de oprirea bruscă a remiterilor şi intrărilor de capital.

Acest lucru a forţat creditorii să limiteze retragerile de dolari, apoi să reţină toţi dolarii. Pe măsură ce controlul asupra sistemului financiar a slăbit, piaţa neagră a înflorit, ajungând să eclipseze economia formală. Afacerile s-au îndreptat către această piaţă neagră pentru a plăti furnizorii din străinătate. De dolari au nevoie şi cei cu împrumuturi pentru case sau autovehicule denominate în moneda americană sau cei care au copii la universităţi străine. Din septembrie, lira şi-a pierdut din valoare până într-acolo încât cursul de schimb pe stradă este de 9.500-10.000 lire pentru un dolar. Rata oficială a rămas aceeaşi ca în 1997, dar aproape nimeni nu are acces la aceasta cu excepţia oligarhilor şi a altor oameni cu un statut privilegiat. Cei care şi-au depus economiile în lire la bănci şi-au văzut banii strânşi o viaţă întreagă pur şi simplu evaporându-se. Nici cei suficient de inspiraţi pentru a-şi păstra economiile în conturi în dolari nu-şi mai pot accesa banii, aceasta pentru că nu există suficienţi dolari în sistemul financiar libanez. Băncile au impus restricţii severe cu privire la cât poate fi retras dintr-un cont. De obicei, suma este de aproximativ 200 de dolari pe săptămână. Nici expaţii libanezi care doresc să trimită dolari familiilor şi prietenilor din Liban nu pot face acest lucru deoarece dolarii sunt confiscaţi de bănci. Situaţia dezastruoasă este subliniată şi de faptul că firmele mici şi mari deopotrivă refuză să accepte tranzacţiile prin card de credit de la clienţi de teamă că băncile nu vor onora aceste tranzacţii. Guvernul a fost neputincios, sau nu a dorit, să oprească căderea lirei şi ieşirile enorme de capital. Preţurile alimentelor şi hainelor - aproape toate importate „ cresc zilnic, o tendinţă amplificată de transferul de dolari către Siria pentru stabilizarea altei monede care se prăbuşeşte. Liban găzduieşte peste un milion de refugiaţi sirieni. Până la 21 de miliarde de dolari au fost soase din ţară în ultimul an, spun specialiştii financiari, de o elită politică şi comercială care se opune reformelor. Alain Bifani, directorul general al ministerului finanţelor din Liban timp de 20 de ani până în iunie, când a renunţat la post  în semn de protest faţă de lipsa voinţă pentru un acord reformator cu FMI, a declarat: „Am fost foarte aproape de a-i face pe cei care beneficiază atât de mult de sistem să contribuie. Acest lucru ar fi subminat sistemul de putere şi privilegiul pe care le-au pus la punct şi ar fi permis apariţia unui stat modern“. Beirutul şi-a pierdut demult statutul de fratele levantin al Parisului. Viaţa sa vibrantă de noapte şi zgârie-norii săi au dispărut în beznă. Zilele sunt animate de proteste şi de cozile la pâine. Carnea roşie nu şi-o mai permite nici armata. Ministrul economiei a declarat zilele trecute că grâul din depozitele din portul Beirutului este inutilizabil din cauza exploziei. Ţara va trebui astfel să importe grâu.

„Beirutul este un oraş fără de speranţă“, spune Nidal Al Achkar. „A dispărut încrederea. Nu mai ai la ce să visezi. La ce să visăm? La ce o să mâncăm? La orele în care putem aprinde becul? La cât costă un kilogram de roşii?“