Cu o carieră bancară de 26 de ani în spate, perioadă în care a văzut şi creşteri şi scăderi economice, Mihaela Bîtu, care a preluat de la mijlocul anului trecut conducerea ING Bank România a făcut joi, la ZF Live, un rezumat destul de clar al situaţiei actuale: Chiar dacă vedem o scădere a economiei, nu ne aşteptăm la vreo criză; salariile vor creşte în continuare; piaţa imobiliară nu este fierbinte, supraîncălzită; toate băncile şi noi avem foarte multă lichiditate (ING nu mai atrage depozite în euro de la populaţie pentru că nu mai are ce face cu ei, dobânzile din Europa fiind negative), dăm credite persoanelor fizice (de consum şi ipotecare), vrem să dăm credite companiilor, dar pe corporate nu sunt prea multe proiecte de investiţii interne viabile, bancabile, firmele româneşti rămân în continuare slab capitalizate, multinaţionalele fie îşi folosesc banii lor, fie nu mai fac investiţii, iar statul nu furnizează prea multe oportunităţi (a se vedea căderea investiţiilor publice).

În acest context creditele de retail acordate românilor au ajuns să fie pentru ING principala sursă de creştere mai consistentă şi cea mai profitabilă, având în vedere marjele mai mari, duble sau triple, de pe acest segment.

ING, o bancă corporate, cel puţin aşa este percepută în piaţă, a ajuns să aibă 65% din portofoliu format din credite de retail, dublu faţă de împrumuturile corporate, ceea ce arată cât de dramatică este schimbarea de structură ca o consecinţă a realităţii din piaţă.

Vineri, BNR a redus RMO la valută (rata rezervelor minime obligatorii, respectiv procentul pe care băncile trebuie să-l depună la BNR din totalitatea sumelor atrase în depozit), de la 8% la 6%, ceea ce înseamnă că Banca Naţională le-a dat înapoi băncilor circa 650 de milioane de euro.

Dar ce să facă băncile cu aceşti bani că şi aşa sunt pline de lichiditate, depozitele atrase fiind mult mai mari decât creditele acordate, raportul fiind de 70%?

Mugur Isărescu speră că o parte din bani se vor duce în finanţarea statului, ceea ce va coborî şi costul de finanţare al Ministerului de Finanţe, iar o parte se va duce în creditarea companiilor care fac export.

Şi acum băncile au suficiente resurse în valută pentru a credita companiile, dar nu au pe cine, pentru că a face export independent este foarte greu într-o lume globalizată unde dacă nu eşti parte a lanţurilor internaţionale nu prea ai unde să te duci.

Războiul comercial din ultimii doi ani a încetinit comerţul internaţional, deci şi cererea de mărfuri, Germania se chinuie să iasă din recesiune, într-o lună industria creşte, în alta scade, Rusia este închisă din cauza sancţiunilor americanilor, iar acum China, care absorbea o bună parte din exporturile lumii, este lovită de coronavirus.

Reducând RMO la valută, Isărescu mai degrabă a vrut să oprească scăderea ponderii creditelor în valută în totalitatea creditelor acordate în România, care de la 70% în 2008 a ajuns la 37% în acest moment.

Să nu uităm că România are o economie euroizată, unde preţurile produselor şi serviciilor sunt legate de evoluţia cursului leu-euro.

Băncile nu au prea multe proiecte de investiţii pentru că firmele se finanţează mai mult de la furnizori care le dau marfă, produse şi servicii, în speranţa că vor fi plătiţi mai încolo.

Chiar dacă aceste produse şi servicii au un cost mai mare, netransparent, după cum spune Mihaela Bîtu de la ING, companiile preferă să se finanţeze de la furnizori decât de la bănci.

Costul unui credit nu mai reprezintă o problemă, deşi percepţia tuturor este că dobânzile sunt mari iar bancherii sunt nişte cămătari.

Uitaţi-vă la ce costuri se finanţează companiile de pe bursă, de 7-8% la lei, peste dobânda unui credit bancar.

Multe proiecte de investiţii locale nu sunt viabile şi nici bancabile pentru că acţionarii companiilor pun prea puţin la bătaie banii lor, şi nici nu vor să facă parteneriate cu alţi investitori.

Proiectele de investiţii ar trebui să fie finanţate de către acţionari, iar capitalul de lucru să fie finanţat prin credit bancar.

La noi toată lumea vrea bani de la bancă.

După criză domeniul care s-a schimbat cel mai mult este cel al dezvoltărilor imobiliare, acolo unde investitorii au pus la bătaie mai mult banii lor pentru că băncile au devenit mult mai prudente.

Din acest motiv vedem atât de multe proiecte imobiliare care se dezvoltă şi unde dezvoltatorii, pentru că au pus în joc şi banii lor, pot să stea mai mult cu ele în piaţă şi de aceea nu scad preţurile, ci chiar le cresc.

Nu ştiu cum va fi anul politic 2020, cu toată această vânzoleală, uite guvernul, nu e guvernul, dar pentru bănci, în lipsa proiectelor private şi a creşterii investiţiilor publice, majorările salariale ale angajaţilor români reprezintă cea mai importantă sursă de creştere pentru creditare şi pentru profitabilitate.

Orice creştere salarială înseamnă că băncile pot da mai multe credite, ceea ce şi fac.

Bancherii au devenit dependenţi de aceste creşteri salariale, fie că sunt date de stat, fie că sunt cele care vin prin creşterea salariului minim pe economie, fie prin creşterile date în sectorul privat datorită crizei forţei de muncă.