Tema obsesivă a ultimilor ani - pot să funcţioneze din nou pe picioarele lor economiile lovite de criză, fără a mai avea plasa de siguranţă a programelor de relaxare monetară cantitativă derulate de băncile centrale din 2008 încoace? - n-a dispărut nici în 2014, doar că şi-a deplasat treptat focusul de la SUA spre Europa.

În primele luni ale anului a persistat zvonistica referitoare la iminenţa unor turbulenţe masive la burse şi la prăbuşiri ale monedelor, mai ales pe pieţele emergente, dacă Rezerva Federală îşi va pune în practică planul de a subţia şi apoi a încheia de tot în luna octombrie infuziile de bani din ultimul program de acest fel, pe măsură ce economia americană va arăta că îşi revine. Apoi, când economia SUA nu doar şi-a revenit, ci s-a evidenţiat drept singura economie capabilă de o redresare coerentă (estimările Citi vorbesc de o creştere a PIB aproape de 3% în următorii câţiva ani), pieţele financiare s-au orientat, în căutarea unui robinet nou de bani, spre Europa.

Aici, efectele austerităţii prelungite s-au dovedit atât de nefavorabile în ţările cu probleme, încât au început să taie din şansa de relansare inclusiv pentru Germania şi celelalte ţări bogate, aducând zona euro aproape de stagnare şi apoi de perspectiva unei noi recesiuni. Analitşii Credit Agricole estimează pentru 2015 o creştere a PIB sub 0,5% atât în zona euro, cât şi în Germania, Franţa sau Italia, singura dintre economiile occidentale cu perspective mai bune fiind în afara zonei euro (Marea Britanie, dar şi aceasta cu o creştere estimată la mai puţin de 1%).

În asemenea condiţii, tema principală a celei de-a doua părţi a anului a fost dacă BCE va trece sau nu la ultima armă din arsenalul său, respectiv un program de relaxare monetară cantitativă fără sterilizare ulterioară, aşa cum zona euro nu a avut până acum de la declanşarea crizei încoace (inclusiv pentru că în afara SUA, astfel de programe fie nu au avut succes, ca în Japonia, fie au dus la supraîncălzirea din nou a unor sectoare, ca în Marea Britanie). Şi foarte probabil că, în funcţie de satisfacţiile de moment oferite investitorilor speculativi, presa financiară se va reumple şi în 2015 de critici fie la adresa lui Mario Draghi de la BCE pentru că nu e suficient de prompt sau generos la capitolul tiparniţei de bani, fie chiar la adresa lui Janet Yellen de la Fed pe motiv că ar dori să majoreze prea repede dobânzile în reacţie la creşterea economică (o temă omniprezentă în analizele financiare pe parcursul toamnei), ori chiar pe motiv că nu reporneşte tiparniţa, de data aceasta probabil pentru a combate pericolul de deflaţie atras de ieftinirea brutală a petrolului, efectele de bumerang asupra Vestului pe care le-ar putea avea sancţiunile economice şi financiare contra Rusiei ori o performanţă economică sub aşteptări în China sau Japonia.

Iar dincolo de pârghiile monetare se întinde teritoriul aproape nelimitat de acţiune al stimulentelor fiscale şi al investiţiilor publice, invocate uneori direct ca mijloace de a menţine pacea socială şi de a evita ascensiunea populismului şi a extremismului în zonele sau ţările afectate de sărăcie şi de şomaj. După ce ieftinirea petrolului spre 60 dolari/baril a început să descurajeze exploatările de zăcăminte de şist din SUA au apărut deja apelurile la subvenţionarea cu orice preţ a acestor exploatări, atât cu argumentul evitării declinului economic al unor zone, cât şi cu argumentul păstrării avantajului pe piaţa energetică mondială câştigat de SUA graţie boomului exploatărilor de şist.

În Europa, noul program de investiţii public-private în valoare totală de peste 300 mld. euro, iniţiat de noua Comisie Europeană în frunte cu Jean-Claude Juncker, ar urma să întemeieze reducerea şomajului în UE pe mari proiecte de infrastructură în transporturi, internet în bandă largă, energie sau şcoli şi spitale, consolidarea pieţei digitale unice, a pieţei muncii ori a educaţiei. Conform estimărilor actuale ale CE, noul Fond european pentru investiţii strategice ar putea fi gata în iunie 2015.

Deşi Juncker a anunţat clar că extinderea UE se amână sine die, iar dincolo de aderarea la 1 ianuarie 2015 a Lituaniei la zona euro nu se mai profilează clar nicio altă trecere a vreunei ţări la moneda unică, necesitatea politică a asigurării unei zone de confort în raport cu Rusia la graniţa UE va stimula şi la anul o relaţie specială cu Ucraina şi R. Moldova. La fel va funcţiona însă şi complexul de factori care anul acesta au situat UE net în urma SUA la capitolul fermităţii faţă de Rusia: lipsa de dorinţă a aceloraşi de a-şi asuma susţinerea unei Ucraine falite, unde necesităţile de ajutor financiar cresc de la o zi la alta; avantajele economice ale relaţiei bune dintre Bruxelles/Berlin şi Moscova existente înainte de conflictul din Ucraina; riscul economic al perturbării în aprovizionarea cu gaze ruseşti a ţărilor UE care depind mai mult de aceste gaze; lipsa unei politici energetice comune.

Soluţiile care se prefigurează acum în culise pentru 2015 nu dovedesc însă deloc lipsă de fermitate, pentru că este în joc interesul economic al UE: experţii institutului Bruegel din Bruxelles au propus deja un plan în cinci paşi, destinat să împiedice atât recăderea Ucrainei în orbita Rusiei, cât şi transformarea Ucrainei într-o gaură neagră financiară pentru statele UE. Planul prevede desfiinţarea de către Kiev a subvenţiilor pentru sectorul de gaze, inclusiv până la permiterea falimentului pentru compania de stat Naftogaz, urmată de o „preprivatizare“ a sistemului de conducte ucrainean, prin preluarea lui iniţială de către o entitate europeană ca BERD şi apoi eficientizarea managementului în vederea privatizării ulterioare.