În urmă cu un an, mă urcam îmăpreună cu o prietnă în avion pentru a petrece patru zile pe vestita Coastă de Azur, una dintre cele mai populare, dar şi scumpe zone ale Franţei. Şi, cu toate că cele mai Cunoscute staţiuni din sudul ţării sunt Nisa, Cannes şi Saint-Tropez, abia micile orăşele, mai puţin cunoscute, pe care le-am descoperit în puţinul timp petrecut acolo m-au făcut să mă îndrăgostesc cu adevărat de această regiune.

Am aterizat într-o seară de joi pe micul aeroport al Nisei, după un scurt zbor, pentru care plătisem, la acea vreme, doar 35 de euro/persoană.

După două luni de iarnă mohorâtă eram avidă de soare şi de explorat străzi, catedrale, pieţe, magazine şi natură. Soarele s-a încăpăţânat însă în mare parte a timpului să îşi facă apariţia, însă la toate celelalte capitole n-am fost câtuşi de puţin dezamăgită.

De la aeroportul din Nisa se ajunge foarte uşor în centrul oraşului, cu tramvaiul L2, costul biletului, pe care l-am cumpărat direct dintr-o aplicaţie de transport locală redenumită între timp Lignes d’Azur, fiind de doar 1,5 euro. Deşi iniţial am vrut să rezervăm un mic apartament pe Promenade des Anglais, faptul că ne făcusem un itinerar destul de aglomerat, pentru care depindeam de tren, ne-a determinat să ne reorientăm spre un hotel amplasat aproape de gară, mai ales că plănuiam să plecăm dis de dimineaţă la drum.

Prima seară ne-am petrecut-o căutând o masă liberă în furnicarul de terase presărate pe străzile din centru. A doua zi, trezite la 8:00, în ciuda ploii mărunte şi a norilor vineţii am decis să ne respectăm planul. Preţul biletului de tren pentru întreaga zi a fost cât se poate de convenabil, căci pentru doar 10 euro am avut posibilitatea de a face trei opriri de-a lungul traseului.

<5 km², sufrafaţa orăşelului Villfranche-sur-Mer. 15 euro costă accesul în Vila Ephrussi de Rothschild

Start la maratonul excursiilor

Am poposit întâi în pitorescul Villfranche-sur-Mer, unde, entuziasmate de câteva raze timide care reuşiseră să străbată până la noi, ne-am aşezat chiar pe malul Mediteranei pentru a savura un al doilea mic dejun, pe îndelete: crêpes, cappuccino şi un fresh îmbietor de portocale. Cu o suprafaţă de nici 5 kilometri pătraţi, Villfranche-sur-Mer este poate cel mai colorat orăşel din sudul Franţei, încântându-şi vizitatorii cu o explozie de culoare, nuanţele calde de roz, portocaliu şi galben intens contrastând puternic cu obloanele verzi şi albastre şi copertinele dungate, atât de caracteristice regiunii, creând acel aer estival pe care turiştii îl caută cu jind când ajung prin aceste locuri. Zgribulite, am reuşit în cele din urmă să intrăm şi noi în această atmosferă de vacanţă, căci era greu să îi rezişti.

Am explorat apoi, pentru încă o oră, străduţele înguste şi întortocheate, încântându-ne privirile cu mici suvenirurile artizanale expuse în ferestrele buticurilor care abia începeau să îşi ridice obloanele când noi deja ne pregăteam să plecăm spre următoarea destinaţie.

Am mai fi vrut să rămânem, mai ales că la mică distanţă se afla unul dintre cele mai vizitate obiective ale regiunii: Saint-Jean-Cap-Ferrat, o localitate situată într-o peninsulă cunoscută pentru vilele şi resorturile luxoase, dintre care poate cea mai faimoasă este Vila Ephrussi de Rothschild. Construită pentru baroneasa Béatrice de Rothschild, membră a celebrei familii de bancheri, aceasta poate fi vizitată contra unei taxe de acces de 15 euro. Lipsa timpului ne-a împins însă din nou spre gară.

~ 5 euro, tariful de acces la Jardin exotique d’Èze

Pe urmele lui Nietzsche

Următoarea staţie în care am coborât a fost cea din Èze. Drumul din gară până în oraş nu fost însă deloc uşor, şi asta pentru că micul orăşel medieval e situat la peste 400 de metri altitudine, iar noi am vrut să îl străbatem pe jos, urmând abrupta Potecă a lui Nietzsche, numită astfel deoarece cunoscutul filosof obişnuia să îşi petreacă aici vacanţele.

Deşi paltoanele ne atârnau greu pe umeri iar tălpile se ridicau din ce în ce mai obosite de jos, pe măsură ce urcam panorama superbă care se năştea la picioarele noastre, devenind pas cu pas tot mai amplă, mai bogată, ne-a recompensat efortul pe deplin. Se spune chiar că, în zilele senine, poţi zări în depărtare insula Corsica.

Spre deosebire de comunele colorate de la poalele lui, medievalul Èze, în care găseşti şi rămăşiţele unui castel, era acoperit de piatră cenuşie, de parcă îmbătrânise şi devenise, de-a lungul secolelor, sur, bătut de ploi şi vânturi.

Străzile pavate, ca un labirint, ascundeau fel de fel de surprize, de la magazine artizanale la galerii de artă, însă din păcate multe erau încă închise în lipsa turiştilor, ceea ce ne-a oferit totuşi plăcerea de a-l explora fără grabă.

Highlightul vizitei noastre, pentru care am plătit doar câţiva euro, a fost însă Jardin exotique d’Èze, o superbă grădină botanică cocoţată pe stâncă, în care am găsit o colecţie impresionantă de cactuşi şi alte suculente, specii aduse de prin diferite colţuri ale lumii. Printre ele se iveau, graţioase, Zeiţele Pământului – siluete feminine sculptate cu migală de Jean-Philippe Richard, care, pentru a-şi desăvârşi munca, a adăugat în dreptul fiecăreia un scurt poem.

Din timp în timp găseam câte un loc de popas, unde te puteai opri pentru a contempla peisajele dramatice din vale, care l-au inspirat şi pe filosoful mai înainte amintit să scrie celebra operă „Aşa grăit-a Zarathustra”.

În cetate există şi un hotel de lux, Chateau Èze, amenajat în fostul castel, iar în afara zidurilor se află o fabrică de săpun şi o alta de parfumuri.

La plecare am luat autobuzul şi, ajunse din nou în gară, am plecat spre Monaco.

10 euro, costul biletului de acces la Palatul Princiar din Monaco, cu ghid audio inclus. 1929 este anul în care a fost organizată pentru prima dată cursa de Formula 1 la Monaco

Spectatori sau părtaşi la lux

Monaco ne-a întâmpinat ploios şi mohorât, ceea ce nu ne-a împiedicat să dăm însă o raită prin micul oraş-stat vecin cu Franţa. Prima oprire am făcut-o la celebrul cazino din Monte-Carlo, unde se rulează, anual, zeci de milioane de euro, dar doar de străini, şi asta pentru că monegascii nu au voie să parieze „la ei acasă”, ca urmare a unei reguli stabilite în urmă cu peste două secole de prinţesa Caroline, regent de facto al ţării.

Bolizii parcaţi în faţă îţi luau ochii, fie că erai pasionat sau nu de lumea automobilelor, dar nici clădirea-monument, proiectată în stil Beaux-Arts chiar de celebrul arhitect francez Charles Garnier, şi care adăposteşte nu doar cazinoul, ci şi Opéra de Monte-Carlo şi biroul Les Ballets de Monte-Carlo, nu se lăsa mai prejos, atrăgând deopotrivă turiştii şi obiectivele camerelor foto ca un magnet, sub privirea vigilentă a agenţilor de securitate. Dacă vrei să-ţi încerci norocul la „păcănelele” istorice, intrarea în atrium e gratuită, dar pentru a putea vizita restul sălilor, fie pentru poze, fie pentru a juca la ruletă, trebuie să plăteşti o taxă de acces de 17 euro.

Lângă cazino stau înşirate câteva terase cu preţuri piperate, dar pline ochi. Un alt reper al locului e grădina din faţă, o oază verde, amenajată cu gust.

La vreo 20 de minute de mers pe jos sau la câteva staţii de autobuz distanţă se află Palatul Princiar, pe care, din păcate, nu l-am mai putut explora, deoarece în luna martie era încă închis. Cu o istorie de peste nouă secole, reşedinţa regală în care a trăit inclusiv celebra actriţă Grace Kelly, după căsătoria cu prinţul Rainier III, îşi aşteaptă vizitatorii între aprilie şi jumătatea lunii octombrie, iar costul biletului este de 10 euro, cu ghid audio inclus.

Dacă în miez de vară sau în timpul celebrului Grand Prix oraşul e ticsit de lume şi asurzit de vuietul maşinilor de curse, în timpul vizitei noastre, fiind abia martie, străzile încă erau pustii, străbătute în grabă de câte-un bancher elegant, cu pantofi comozi şi servietă.

1946 este anul în care a fost organizată prima ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes

Hollywoodul Europei

Fiind în zonă, nu puteam să nu vizităm şi celebrul Cannes, renumit pe întregul mapamond în special pentru Festivalul Internaţional de Film, organizat aici încă din 1946. Aşa că a doua zi am luat trenul în direcţia opusă şi, după o scurtă călătorie, am ajuns. Nu am zăbovit însă prea mult. După o scurtă plimbare pe Promenade de la Croisette, câteva poze pe covorul roşu, tocit de numeroasele defilări, şi un mic ocol până la Notre-Dame d’Espérance, unde, din spatele literelor ce alcătuiesc numele oraşului, imitând celebrul logo de la Hollywood, poţi admira portul, ne-am întors la Nisa.

VILLE DU CITRON

Cu o zi înaintea plecării ne-am îndreptat din nou spre gară pentru o ultimă excursie, mergând de această dată până aproape de graniţa cu Italia. La Menton.

Poreclit Ville du Citron (Oraşul Lămâilor), încă de la primii paşi te va uimi cu puzderia de culori ce mânjesc zidurile vii ale caselor construite abrupt, pe stâncă. O plajă cu nisip de culoarea aurului înnegrit de vreme îmbrăţişează cu valuri spumoase promenada, îmbiindu-te să te aşezi pe mal şi să contempli în linişte panorama.

Influenţele italiene începeau să-şi spună cuvântul, căci din loc în loc mai găseai câte un vendor stradal, care te invita gălăgios să cumperi arancini (bile de orez prăjit, cu diferite umpluturi), pe care i-am încercat, însă nu s-au ridicat la nivelul celor testaţi pe străzile Siciliei.

Ne-am rătăcit până spre seară pe străduţe, ascunzându-ne de ploaie sub tarabele ticsite de citrice apetisante, prin patiseriile cu geamuri aburinde şi miros îmbietor, în care am mâncat cele mai bune mese, ori prin magazinele de suveniruri şi mici ateliere de artă. Într-unul am fost chiar invitate de un tânăr cu şorţul plin de vopsea să explorăm pe îndelete şevaletele încărcate de culoare, pensulele ciufulite şi bucăţile ciobite de grafit, îngrămădite într-un haos ordonat în tot spaţiul disponibil, în timp ce el ne povestea entuziasmat cum s-a mutat în Franţa cu visul de a-şi deschide o galerie. 

6-7 euro este preţul unui bilet de tren pe ruta Nisa-Menton

Moştenire românească

Duminica ne-am petrecut-o în Nisa, cu o primă vizită la muzeul Marc Chagall, pentru a descoperi viziunea artistului asupra diferitelor teme biblice. Intrarea costă 5 euro, iar persoanele de sub 26 de ani beneficiază de acces gratuit. Ne-am oprit apoi la Église Saint-Nicolas et Sainte-Alexandra de Nice, o superbă catedrală ortodoxă, ornată cu turle colorate, ca o căsuţă de turtă dulce. Un „must” al Nisei e hotelul Negresco, fondat de Henri Alexandre Negresco, un hotelier de origine română, în 1913. Proiectat în stil neoclasic, cu influenţe baroce, e unul dintre cele mai emblematice hoteluri istorice ale Europei, dat fiind că s-a numărat printre primele astfel de edificii de lux de pe continent construite de o persoană din afara clasei nobiliare. Oricât ar părea de surprinzător, furate de peisaj, nu am apucat să îl vizităm, însă e un bun motiv să revenim pe Coasta de Azur.  

1913 este anul în care a fost construit hotelul Negresco