ADRIANA SOHOLODEANU este călător pasionat, gastronom în training şi antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi şi cadouri www.biscuit.ro

CE NU SE VEDE ÎN FOTOGRAFII: LIPSA DE MANIERE ŞI EDUCAŢIE PRIMARĂ DIN BEIJING. Acolo mai întâi se urcă în metrou, pe urmă se coboară. Acolo se merge cu tricoul ridicat peste abdomene rubiconde. Acolo doi din cinci bărbaţi scuipă vârtos pe stradă, iar una din zece femei râgâie. Acolo oamenii par să se spele mai rar şi să ignore minime principii de estetică vestimentară sau calitate a textilei în sine.

Acolo oamenii nu vorbesc engleza deloc şi nici nu recunosc toponime locale scrise cu caractere latine. Acolo oamenii nu zâmbesc străinilor, îi îmbrâncesc, le trec în faţă la cozi şi îi ignoră făţiş.

Acolo oamenii sunt săraci, vin la oraş dintr-un mediu rural aproape primitiv şi prin urmare, din anumite considerente, devine (mai) greu să îi acuzi. Există şi oameni bogaţi, după cum există şi oameni educaţi, doar că pe parcursul celor douăsprezece zile petrecute acolo nu ni s-au intersectat paşii nici în Beijing, nici în Shanghai.

Altceva ce nu se vede în fotografii, o absenţă atotprezentă care te sufocă, este soarele. În Beijing smogul este atât de puternic încât soarele apare doar când părăseşti oraşul spre Marele Zid Chinezesc.

Tronsonul Mutiniu se află la circa două ore de capitală şi este una din cele mai frumoase (şi lungi) părţi deschise publicului. Kilometri cu diferenţe abrupte de înclinaţie şi dificultate mare; şiruri lungi de trepte la înclinaţie de peste 60 grade, coline ce-ţi scot şi ultima fărâmă de energie, suprafeţe plane pe care te bucuri să poţi merge cu spatele pentru a apela la grupe de muşchi mai odihnite. De la punctul 4 la 27 zidul este refăcut şi deschis publicului; priveliştea din punctele înalte este magnifică, cu zidul strecurându-se ca un şarpe mut printre nori şi munţi în curbe viclene. Secretul succesului în atingerea liniei de final a fost un mooncake cumpărat de la un muzeu; prăjiturile cu acest nume se degustă în timpul festivalului toamnei mijlocii care venerează Luna; sunt rotunde, de circa zece centimetri diametru, doi centimetri înălţime şi înmagazinează 1.000 de calorii, datorită umpluturii cu pastă de fasole roşie, seminţe de lotus etc.

Se zice că zidul este unul din cele mai mari cimitire umane din lume, lucru care face referire la faptul că nenumăraţi muncitori epuizaţi sunt parte din el.

Zidul a fost început de împăratul Qin, comandantul suprem al armatei de terracotă (246-210 î.Hr.), care a unificat fortificaţii preexistente. Următoarea dinastie, Han, a prelungit zidul până la peste 20.000 km, ca mai apoi dinastia Ming să repare circa 6.400 km din el, în forma în care îl vedem şi noi azi. Este construit din piatră de calcar arsă şi amidon din orez, argilă, piatră şi nisip, care în timp au fost îmbrăcate în valuri de pământ şi piatră. Puţinii turişti care ating punctul-terminus descoperă că zidul confortabil de 8-10 metri lăţime se continuă cu vegetaţie abundentă ca nişte coaste verzi ale unei coame din piatră înguste de niciun metru, ce se pierde răsturnată printre copaci, arbuşti şi plante. Sticle goale de Captain Morgan şi şampanie stau ofrandă depusă de cei care au învins zidul parcurgându-l până la capăt.

Puţinii comercianţi întâmpină vesel-disperat turişti la fiecare milestone cu apă, bere, Oreos şi Hersheys, insistând nu atât să cumperi, cât sa faci o poză cu steagul Chinei. În fiecare zi urcă zidul, cu cât mai departe cu atât mai bine, cărând sarsanaua cu marfă, pentru ca la finalul zilei să facă drumul invers, căci pe acest tronson urcatul şi coborâtul se fac prin acelaşi punct.

Arhitectura Beijingului îţi aduce aminte de bulevardele de tip Victoria Socialismului din Bucureşti şi aiurea – clădiri late, imense şi greoaie, cu faţade simple şi cumva rigide, respirând şi inspirând un aer prăfuit, solemn, retrograd. Prin urmare piaţa Tienanmen este o piaţă mare într-un spaţiu vast, străjuită de construcţii monumentale în stil comunist şi vegheată de chipul lui Mao Zedong de pe bannerul agăţat pe mausoleul ce-i adăposteşte trupul îmbălsămat în coşciug de cristal.

Arhitectura rezidenţială înseamnă păduri de zgârie-nori deja perimaţi ca stil, coşcoviţi şi respirând sărăcie în ciuda preţurilor astronomice practicate – media de preţ a unui metru pătrat poate fi şi 3.000 euro. În hutongs – alei înguste din vechi cartiere –  rezidenţiale preţurile scad abrupt, la fel ca şi înălţimea locuinţelor. Mici cuburi din beton, cu latură de maximum 8 metri, fără acoperiş dar cu multe improvizaţii ce ţin loc de mobilier şi instrumente utile în gospodărie. Ceea ce se vede înăuntru arată un interes minim pentru confort şi curăţenie, semănând pentru ochiul occidental cu un şir de garaje-debara construite ilegal în spatele blocului. Atmosfera este însă vie şi oamenii par veseli şi fără griji – îşi fac cumpărăturile în cuburile tip magazin sătesc, pedalează pe biciclete ruginite fluierând, copii îmbrăcaţi sumar se joacă pe marginea străzii – o invenţie chineză ingenioasă lasă posteriorul bebeluşilor gol complet, cu pantalonaşi decupaţi în zona cu pricina promiţând micţiune şi defecare rapidă oriunde şi oricând.

La cel de al doilea obiectiv turistic simbol al Chinei, Oraşul Interzis, se ajunge traversând această piaţă, depăşind grupuri mici şi mari de turişti chinezi veniţi să depună omagiu trupului îmbălsămat şi să vadă cum trăia clasa asupritoare, adică fiul cerului şi dinastiile imperiale de la Ming la Qing.