Cannes, Venetia, Berlin. Daca intrebi un jurnalist de film unde ar vrea sa-si faca meseria, mai mult ca sigur aceste puncte fierbinti ale consumului de cinema vor aparea in discutie. Poate ca marile festivaluri sunt cele care lanseaza tendinte si bifeaza de obicei mai toate descoperirile cinematografice ale anului, dar ele sunt in acelasi timp si supermarketurile industriei, cu toate avantajele si dezavantajele. Or, uneori iti place sa mai dai o fuga si la piata.

Si atunci apar (sau ar trebui sa apara) festivalurile mici. Nu numai ca acestea ofera un fel de rezumat al longevivilor campioni din orasele enumerate mai sus (lucru bun, pentru ca e foarte greu sa descoperi 300 de filme bune pe an, iar printre titluri se strecoara zeci si zeci de filme - motiv de pierdere de vreme), dar vin si la pachet cu altfel de experiente, imposibile intr-un festival mare, unde mai putin de patru proiectii pe zi induc o stare de vinovatie susceptibila sa te tranteasca urgent pe canapeaua unui psihoterapeut.

Bineinteles, lucrurile devin si mai interesante cand esti invitat in juriul unui astfel de festival, pentru ca organizatorii - mai ales daca sunt la fel de ospitalieri ca sarbii - insista sa te si plimbe sau distreze, fara a exagera cu numarul de pelicule ingurgitate zilnic.

Un astfel de exemplu este micul festival de film european de la Palic (vreo 50 de filme proiectate in sapte zile, spre deosebire de apreciatul nostru TIFF, unde in zece zile ai putea vedea vreo 250), singurul festival exclusiv european din lume.

Palic, o mica statiune de pe malul unui mare lac, se afla in nordul extrem al Serbiei, la o distanta egala (doua ore cu masina, pe drumuri mai bune decat in Romania) de Budapesta si Belgrad.

Cel mai apropiat oras ca distanta este Subotica, un fel de Timisoara a Serbiei, cu cateva bulevarde pietonale foarte linistite, un mastodont de primarie cu clopotnita (de la distanta pare a fi o biserica, de unde si un serios soc cand observi, de la aceeasi distanta, logoul McDonald's pe colt, la parter), frumoasa arhitectura art nouveau, biserici crapate (nu de la razboi!) si un aer calm, de parca oraselul s-ar afla intr-o luminoasa si eterna toamna.

Aerul calm devine si mai calm la opt kilometri mai departe, la Palic, veche statiune aflata intr-o padure seculara. Singurul defect? Nu poti inota in lacul cu o suprafata de 4 kilometri patrati, a carui apa are nevoie de vreo 25 de milioane de euro pentru a fi curatata (printre altele, zic localnicii, si de cateva bombe aruncate in zona prin '99). Dar aici este si o frumoasa scena de vara, cu un cinematograf in aer liber, pe al carui ecran au putut fi vazute filmele din competitie (printre ele si "Medalia de onoare" al lui Calin Netzer), la adapost de atacurile furibunde ale tantarilor, cu ajutorul unor servetele imbibate cu un lichid-minune si impartite de niste "zane".

Aici am revazut, la sase luni dupa Berlinul din februarie, cel mai bun film savurat in 2010: extraordinarul "Cum mi-am petrecut sfarsitul verii" (rebotezat "How I Ended the End of the Summer", din cauza unei greseli din catalog, in TOATE materialele festivalului, inclusiv programul) al rusului Alexei Popogrebsky, cu care nimanui nu i-a fost greu sa ciocneasca un pahar de "rachie" (tuica, adica, pe care sarbii o prepara, ca si romanii, cam din orice creste in livada) dupa proiectie sau dupa ceremonia de gala, unde i s-a inmanat si trofeul cel mare, Turnul de Aur.

Acesta e si marele avantaj al unui festival mic: traseele exclusiviste ale vedetelor nu mai par la ani-lumina distanta ca la Venetia, de exemplu, unde metrul care te desparte de starurile de pe covorul rosu capata o largime fantastica, iar contactul cu creatorul este redus la amabile si anoste conferinte de presa. La Palic, granitele dintre regizori, jurnalisti si public nici macar nu erau trasate, prin urmare o discutie cu un regizor premiat la Berlin sau cvasi-nominalizat la Oscar se putea petrece cat ai clipi din ochi.

Cititi articolul integral in editia tiparita a revistei BUSINESS Magazin.