“Auf der anderen Seite”/“De cealalta parte” al lui Fatih Akin a fost premiat anul trecut la Cannes pentru scenariu si reprezinta dovada irefutabila ca celebrul regizor turc naturalizat in Germania s-a maturizat complet dupa hiper-energicul sau “Gegen die Wand”/“Cu capul inainte”, care castiga in 2004 unul dintre cei mai meritati Ursi de Aur din istoria recenta a festivalului de film de la Berlin. Fanii navalnicului “Gegen die Wand” s-ar putea sa fie dezamagiti de “De cealalta parte”, dar noul film al lui Akin arata ca regizorului i se potriveste si stilul contemplativ si sentimental. Ca de obicei, Akin isi afla inepuizabilele surse de inspiratie in colorata comunitate turca din Hamburg, in care il descoperim pe Ali (Tuncel Kurtiz), ajuns la varsta pensionarii, dar doritor sa guste in continuare din viata. Cand face o vizita “de placere” in cartierul rosu din Hamburg, barbatul da peste Yeter (Nursel Kose), o prostituata intre doua varste, careia ii propune o afacere avantajoasa pentru ambele parti: Yeter ar urma sa locuiasca in casa batranului, devenind un fel de sotie a acestuia, iar Ali i-ar asigura in schimb un trai confortabil. Singurul nemultumit de intelegere este Nejat (Baki Davrak, excelent), fiul lui Ali, profesor de germana la Universitatea din Hamburg. Dar acesta se da repede pe brazda, caci are numai stima pentru Yeter cand afla cat de mult se chinuie femeia sa-si intretina unica fiica, pe Ayten (Nurgul Yesilcay), ramasa la Istanbul.

Pe langa talentul de a-si lasa spectatorul cu gura cascata, Akin nu se dezminte nici de aceasta data: imprevibil zeu al scenariilor sale, regizorul se joaca de-a Dumnezeu cu personajele sale, prevestind in acelasi timp, ca un oracol, destinul acestora cu ajutorul titlurilor celor trei parti ale filmului sau. Astfel, Nejat ajunge la un moment dat sa plece “de cealalta parte”, adica in Turcia, pentru a o gasi pe Ayten, fiica lui Yeter. Aceasta, refugiata deja in Hamburg, arata inca o data inclinatia lui Akin catre coincidenta si nesincronizare, cele doua personaje avand nevoie de mult timp sa se regaseasca.

Erou al comunitatii turce din Germania (sunt atat de multi turci in orasele germane, incat se spune, pe buna dreptate, ca nicaieri in lume nu se mananca o saorma mai buna), Akin isi scrie scenariul in germana, turca si engleza, dovedind inca o data cu aceasta poveste despre lupta, iertare si revolta ca vorbeste o limba universala, acum mult mai sensibila decat inainte. Primele doua parti ale filmului, cu deznodaminte funebre, care nu fac decat sa sublinieze dificila traversare “de cealalta parte” a vinii si-a remuscarilor, se reconciliaza intr-a treia. Regizorul devine astfel un ambasador germano-turc, un mediator intre cele doua etnii a caror relatie a fost adesea macinata de conflicte, astfel incat nu ne vom putea impiedica sa ne dorim, la randul nostru, un astfel de ambasador la fel de abil in relatia cu Italia si Spania, tarile europene cu cele mai numeroase comunitati de romani.

Pana cand il vom gasi, sa speram ca regizorul Federico Bondi, cel care realizeaza in acest moment filmul “Marea Neagra”, va face pentru romanii din Italia ce a facut Akin pentru turcii din Germania. Poveste despre o ingrijitoare romanca (Dorotheea Petre) si “stapana” ei italiana (Ilaria Occhini), “Marea Neagra” ii prezinta pe romani sub semnul prieteniei si-al aprecierii, in timp ce presa internationala acuza saptamana de saptamana infractiunile comise de conationalii nostri in Italia.

Akin si Kusturica

Regizorul aplica formula road-movie (care tinde sa devina un fel de marca proprie “akiniana”) si la urmatorul sau film, o coproductie europeana produsa de Emir Kusturica. “Mamarosh” (adica “mamosul”) se vrea o comedie neagra “pe drumuri”, despre un barbat intre doua varste total dependent de caminul sau, administrat cu o mana de fier de mama lui. Cand un bombardament la pune in pericol viata in Belgrad, cei doi pornesc cu catel si cu purcel departe de casa, cautand continuu, pe drum, sa regaseasca tihna de odinioara. Filmul va aparea la inceputul lui 2009 si, data fiind cartea lui de vizita, nu ne-ar mira deloc sa castige premii la vreun festival.

Oi pe autostrada

Fatih Akin a trecut si prin Romania. Nu cum si-ar fi dorit el, dar tot a trecut. La filmul sau “Im Juli”, un road-movie pe familiara traiectorie Germania-Turcia, cei doi protagonisti interpretati de Moritz Bleibtreu si Christiane Paul trebuie sa treaca si prin tara noastra in drumul lor spre Istanbul. Numai ca Fatih Akin nu a primit permisiunea guvernului sa filmeze la noi in tara, prin urmare a trebuit sa monteze capitolul romanesc al povestirii sale din fotografii. Din acestea nu lipsesc simboluri clasice ale Romaniei vazute de straini: satra de romi, oile pe autostrada, Palatul Parlamentului si asa mai departe. Regizorul insusi apare in rolul unui vames roman iute la manie, dar si sentimental, care, intr-una dintre cele mai amuzante scene ale filmului spune: “In Romania, cand te casatoresti, faci un cadou. Masina ta, cadoul meu”. Dupa mita de rigoare, faptul ca unul dintre personaje nu are pasaport devine neglijabil.