Atunci cand se relanseaza un disc, merita el oare o critica? Mai ales in epoca internetului, cand aproape fiecare album, indiferent cat de rar, e disponibil undeva - merita oare sa mai mentionezi ca o casa de discuri de moda veche (oh, da! case de discuri! le mai tineti minte?) relanseaza un album? Oare mai are lumea nevoie de inca o critica entuziasmata la “Sgt. Peppers Lonely Hearts Club Band” numai pentru ca s-a intamplat ca EMI sa lanseze o versiune remasterizata a acestui titlu clasic, incluzand o piesa lasata pe afara pana acum, in care Ringo are o criza la jumatatea piesei “Within You Without You”? Probabil ca nu.

Totusi, relansarea albumului “Pacific Ocean Blue” al lui Dennis Wilson din aceasta luna cere atentie. Pentru inceput, este unul dintre albumele mele preferate din toate timpurile si asteptam un motiv sa scriu despre el. In al doilea rand, este un adevarat clasic “pierdut”. In ciuda faptului ca a fost laudat de critici la lansarea sa din 1977, LP-ul nu s-a mai reeditat de aproape douazeci de ani. Daca nu cumva doreati sa dati cam 200 de dolari pe un exemplar de la un colectionar de pe eBay, CD-ul nici nu se punea problema sa-l gasiti. Pana acum.

Brian, Carl si Dennis Wilson, coloana vertebrala a trupei Beach Boys, au dus toti o viata turbulenta si dezordonata, nu in mica masura din cauza proastei influente a tatalul lor, Murray. Fanii Beach Boys pot fi adesea auziti facand schimb de povesti despre cat de rau era el ca tata. Unele dintre ele sunt prea socante ca sa fie repetate intr-o publicatie respectabila ca BUSINESS Magazin. E suficient sa spunem ca Murray a fost un tata care: 1) obisnuia sa-si scoata ochiul de sticla si sa-si oblige copiii sa i se uite in orbita goala; 2) il lovea pe Brian cand acesta era bebelus atat de tare, incat copilul a ramas surd de o ureche; 3) odata l-a fortat pe Brian sa intinda o bucata de ziar pe jos si.. uuups! scuze! asta e una din povestile mai putin potrivite. Va trebui sa o cautati pe Google daca sunteti curiosi.

Cu asa un tata, nu e deloc suprinzator ca Dennis, bateristul grupului, a ajuns sa-si petreaca timpul in compania conducatorului unui cult, precum Charles Manson, facand abuz de bautura si droguri, murind inainte sa atinga patruzeci de ani.

Dennis a fost mereu aratosul grupului, devenit membru al acestuia - zic unii - datorita aspectului sau fizic si considerat, in general, ca fiind lipsit de talent muzical. Autoproclamat pierde-vara, era singurul din Beach Boys care chiar stia sa faca surf (alta informatie anecdotica buna despre Beach Boys). E surprinzator atunci ca acest surfer iubitor de bautura si femei a reusit sa ajunga un instrumentist polivalent si si-a rafinat abilitatea componistica pana la un asemenea nivel incat a reusit sa produca un album ce poate sta alaturi de orice compozitie a fratelui sau, Brian Wilson.

“Pacific Ocean Blue” a fost inregistrat la finalul carierei lui Dennis. Anii de trai dur isi lasasera amprenta, iar vocea lui suna - ca sa fiu sincer - complet aiurea. Nu mai exista niciuna dintre armoniile tineresti ale Beach Boys, dar vocea grava si tocita a lui Dennis confera greutate si sinceritate unui album care trateaza despre pierdere si relatii esuate. Ca la Marianne Faithfull, daca-i asculti vocea lui Wilson, simti ca auzi o voce care poarta cu ea un trecut tulbure. Dupa “What’s going on” al lui Marvin Gaye, in anii saptezeci s-a inregistrat un interes crescut pentru “albume ecologiste”, iar “Pacific Ocean Blue” poate fi considerat asa ceva. Piese ca “River Song”, spre exemplu, deplang modul in care viata de oras afecteaza natura, cu numeroase referiri la modul in care ne stricam marile si raurile. Deloc surprinzator din partea unui om care iubea oceanul, albumul e o colectie de imnuri pline de blues si soare inchinate Pacificului.

In ciuda unei spoieli de rock-and-roll pufait cu iz de blues (cum ar fi “Pacific Ocean Blues” si vag iritanta “What’s Wrong”), albumul e compus din balade de o minunata intensitate. In ziua in care s-a inecat din cauza consumului de alcool, se spune ca Dennis ar fi zis: “Sunt singur. Sunt singur tot timpul”. Exact acest sentiment razbate din album. Totusi, piese ca “Farewell My Friend” iau aceste sentimente de singuratate si deznadejde si le confera un soi de transcendenta. Aceasta afirmatie ar putea suna periculos de asemanator cu prostiile hippy. Dar e adevarata.

Ca toate creatiile Beach Boys, si aceasta e superb orchestrata, acordandu-se o mare atentie aranjamentelor. Muzicuta, marimba, chitara hawaiiana si tot felul de armonii vocale folosite pentru a crea o tapiserie muzicala lucitoare. Din acest motiv, relansarea e si mai potrivita - acum ca scena dance e prinsa de revenirea balearicului, desfatandu-se cu tot ce este lent, varatic si lucitor. “Pacific Ocean Blue” este exact genul de album care si-ar putea gasi loc pe listele de piese ale unor DJ care dau tonul in domeniu, cum ar fi DJ Harvey. Nici nu-mi vine in minte alta coloana sonora mai potrivita pentru vara voastra.