Aceasta poza e mai degreaba ironica, dat fiind ca ideea de cluburi de noapte sau discoteci, cum erau candva cunoscute, a fost inventata de gay, pentru gay, ele fiind gandite ca un loc al eliberarii sexuale absolute.

La New York, scena disco era la inceputuri aproape in totalitate gay. Toate numele importante ale scenei, incluzand aici DJ legendari ca Nicky Siano si Larry Levan, erau gay. Cluburile serveau adeseori drept paravane destul de transparente de care se foloseau barbatii gay pentru a se intalni, iar petrecerile se organizau in bai turcesti si alte locuri unde se puteau agata usor alti barbati.

In mod similar, scena house care s-a dezvoltat in jurul clubului The Warehouse din Chicago avea la baza ideea unui loc de intalnire pentru barbatii gay, avandu-l in centru pe legendarul DJ gay Frankie Knuckles.

Muzica era doar o coloana sonora pentru sexul si drogurile la care se dedau din plin cei ce frecventau acest loc – de unde si mesajele de dragoste si stare de bine indusa de droguri, care constituie substratul majoritatii inregistrarilor house si disco.

Asa cum o spune si creativul grup disco MFSB, „Dragostea este mesajul” (Love Is The Message). Vizitati orice oras european si veti vedea imediat ca inca asa stau lucrurile: cluburile de gay au, inevitabil, cea mai buna muzica, cei mai buni DJ si cea mai buna atmosfera.

Hercules and Love Affair au aparut tocmai in acest spirit de reviriment al genului disco. Intr-o epoca in care producatorii muzicii dance sunt in numar din ce in ce mai mare barbati albi care lucreaza singuri, acasa la ei, Hercules and Love Affair apar ca o trimitere la originile extrovertite, teatrale si foarte gay ale scenei cluburilor.

Uitati-va numai la componenta: Antony Hegarty, interpret castigator al Premiului Mercury si artist gay radical, un break-dancer gay numit Shayne, un vocalist transsexual pe nume Nomi si Kim Ann Foxmann, o lesbiana care conducea un club renumit pentru atitudinea extrem de liberala fata de nuditate, consum de droguri si sex in public.

Vi-i puteti inchipui pe paznicii de la usa dandu-le drumul acestor oameni in Bamboo? Nici eu.

Din punct de vedere muzical, Hercules and Love Affair exploateaza sound-ul disco vechi. Una dintre cele mai puternice influente din muzica lor o reprezinta Arthur Russell, producator gay experimental si violoncelist care a murit de SIDA in 1992.

Ritmurile disco usor neingrijite care se misca greoi constitutie referiri directe la creatia acestuia, care combina muzica clasica, minimalism tip Philip Glass si disco hedonist.

Una dintre principalele probleme ale scenei disco – si ale celei house careia i-a dat nastere - au fost insa din totdeauna versurile. Melodii despre cat tare „simti dragostea” sau vrei „s-o faci” pot deveni cam obositoare dupa al unsprezecelea sau a douasprezecelea disc, iar muzica house, mai ales, este raspunzatoare de niste crime impotriva umanitatii in materie de versuri.

Mult prea des ai impresia ca producatorii au luat pe sus vreo fata de pe strada ca sa cante despre dragoste sau despre o absurditate de genul „du-ma pe culmi”, fara a gandi bine cuvintele.

Tocmai aici isi dau adevarata lor masura Hercules and Love Affair. Gratie eforturilor versificatoare ale lui Antony Hegarty (solistul Antony and the Johnsons), Hercules and Love Affair produc cantece care abordeaza subiecte infricosator de profunde. Antony, spre exemplu, canta foarte mult despre realocarea genului. Ce e realocarea genului? Nu stiu sigur, dar suna destul de grav.

Cu o voce mai potrivita pentru opera decat pentru disco, Antony confera un element complet nou muzicii lui Andy Butler – creierul proiectului. Piesele au o tenta melancolica distinctiva, iar continutul liric este atat plin de analiza de sine, incat efectul de ansamblu suna aproape la fel cum ar suna ceva creat de The Smiths, daca acestia ar fi rugati sa produca un album disco.

Stim cu totii ce s-a intamplat cu hedonismul fara griji al sfarsitului anilor saptezeci si inceputul anilor optzeci. Aparitia SIDA a decimat scena gay, luand cu sine multe dintre cele mai stralucitoare stele ale sale si facand loc unui atmosfere mult mai intunecate si amenintatoare.

Acest aer de stanjeneala se regaseste din plin pe cea de-a doua jumatate a albumului, care ar putea fi probabil caracterizat drept „disco post-SIDA”, iar aerul de tristete face ca albumul lor autointitulat sa fie datator de subtile satisfactii celor care-l asculta. Mesajul ramane dragostea, numai ca de aceasta data este o aventura intre un erou grec si o „drag queen” pe moarte ce sufera de dismorfie.

In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu