„Pentru mine, România e o mare provocare. E o provocare să mă duc în fiecare seară acasă, într-un apartament gol. Uneori, mă trezesc că stau pe canapea, cu o bere în mână, şi purtăm - eu cu mine - o discuţie imaginară: «Ce faci? Eşti bine?»; «Da, sunt ok. Sunt ok.»” John îmi povesteşte apoi de băiatul lui, care e pe cale să absolve facultatea, şi îmi tot repetă cât de importantă e educaţia pentru el, educaţie pe care, dacă ar fi rămas în Filipine, nu i-ar fi putut-o asigura copilului său.

9.200 de kilometri îl despart pe John de familia sa; alte mii de străini sunt în aceeaşi situaţie. România nu e întotdeauna prima lor opţiune ca destinaţie, ci una care le aduce un venit decent.

John, spre exemplu, a aplicat pe un site care facilitează munca în străinătate; de aici, CV-ul lui a ajuns la o agenţie de recrutare din Filipine care l-a invitat să participe la câteva interviuri pe Skype, în 2016. Un an mai târziu, el a ajuns la o companie din Braşov. „Mi-au dat şansa să vin aici şi mi-au trimis o viză valabilă pe trei luni. Totul a fost gratuit, inclusiv biletul de avion. Singurul lucru pe care l-am plătit eu a fost vizita medicală”, povesteşte el.

România nu e însă prima ţară străină în care lucrează John; el face asta încă din 2000. A lucrat mai întâi în Dubai pentru aproape doi ani, după care s-a întors în Filipine. „Aveam un copil mic şi îmi doream să îi asigur o educaţie mai bună, dar banii câştigaţi în Manila nu erau suficienţi - trebuie să plăteşti chirie, transport, să cumperi mâncare, iar salariul era mic. Aşa că am decis să plec iar”, îşi aminteşte el. Au urmat o experienţă de aproape 10 ani în Kuweit şi una de alţi doi în Canada. „Filipinezii sunt cei mai muncitori oameni din Asia”, spune el. „Nu pierdem niciodată timpul şi vrem întotdeauna să demonstrăm, dar cu toate astea e greu, în multe ţări, să obţii cetăţenie.”

A ajuns aşadar în 2017 în România, petrecând câteva luni la Braşov, iar apoi a preluat un post de bucătar în Bucureşti. E foarte greu şi foarte costisitor pentru angajatorii români să obţină permise de muncă, spune asiaticul, iar asta l-a făcut să aprecieze interesul noului său angajator. E mulţumit de situaţia sa actuală şi spune că reuşeşte să îi trimită, lunar, bani fiului său; mărturiseşte însă că l-ar ajuta un salariu ceva mai mare.

Remuneraţia nu e însă întotdeauna negociabilă, după cum explică Oana Peca, manager al companiei de recrutare Prestige Recruitment. „Lucrăm cu agenţii din ţările din care urmează să aducem personal, iar salariile sunt standard: pentru un muncitor în construcţie un anumit salariu, pentru un tinichigiu la fel, iar angajatorul e informat despre valorile respective care sunt deja stabilite în ţările din care provin”, explică ea. Compania a început în 2013 cu recrutarea pensonalului domestic, bone sau menajere, iar de anul trecut a demarat procesul de aducere a personalului pentru mai multe domenii, aşa cum ar fi ateliere mecanice sau auto, restaurante sau muncitori pe zona de construcţii.

„Pentru muncitorii domestici am început cu Filipine, iar acum lucrăm cu Indonezia, Nepal, Sri Lanka sau Bangladesh. La ei se declară salariul mediu brut, de 4.162 de lei; acela este punctul de început al negocierilor. Trebuie să le asigure şi cazarea şi masa, pentru că venind din altă ţară ei se bazează în totalitate pe angajator. Dincolo de asta, salariul va depinde de funcţia ocupată”, spune managerul firmei de recrutare. Ca termen de comparaţie, salariul minim în Vietnam este de 150 de euro pe lună, de 3,5 ori mai mic decât salariul minim pe care îl primeşte un vietnamez care lucrează în România.

Criza de personal s-a acutizat la începutul lui 2017, spune Oana Peca, care adaugă faptul că aceasta nu este complet conştientizată de angajatorii români. „Doar corporaţiile, firmele mari au conştientizat fenomenul şi încep să apeleze la firme de recrutare şi la personalul din afara ţării, mai ales la cel asiatic. Într-un fel, criza a început şi de la mentalitatea angajatorilor români, care vor să munceşti cât mai mult pe salarii cât mai mici.”

„Sunt foarte mulţi angajaţi veniţi din Asia: în 2017, la începutul lunii decembrie, s-a depăşit numărul de autorizaţii de muncă ce trebuia eliberate pentru anul în curs, iar asta a dus la un blocaj. A fost nevoie să se dea mai devreme legea cu numărul de autorizaţii ca să se poată acoperi cererea”, explică Oana Peca.

Cererile pentru muncitori calificaţi vin mai ales din afara Bucureştiului, spune ea. În Capitală străinii lucrează mai ales cu restaurante, saloane de cosmetică - zona de servicii, în general. Anul trecut, Prestige Recruitment a adus în România în jur de 60 de persoane.

Recrutarea durează între 3 şi 4 luni: se ţin interviuri în ţara de origine a candidaţilor, se stabilesc detaliile jobului, iar apoi se demarează procesul de obţinere a permiselor de muncă şi a vizelor. „Candidaţii nu pot călători în România fără un scop, dar dacă angajatorul doreşte, îi poate întâlni înainte de aducerea în România”, explică Oana Peca.

„Interacţionând de-a lungul timpului atât cu angajaţii, cât şi cu angajatorii, cred că problema vine de la cei din urmă. Angajatorul este obişnuit să aibă forţă de muncă la dispoziţie şi să schimbe oamenii când vrea, fără a investi foarte mult în angajaţi; asta e mentalitatea generală în România”, explică managerul firmei Prestige Recruitment. „Acum, când e criză de personal şi nu prea mai ai de unde să alegi, sunt angajatori care ar investi în forţa de muncă, dar nu au de unde să mai găsească. Sigur, dacă ar fi investit înainte de criza de personal, nu cred că s-ar fi ajuns aici. Există, sigur, şi situaţii în care angajaţii sunt neserioşi – nu cred că România e singura ţară care se confruntă cu partea asta.”