Vicepremierul George Copos isi doreste pana in 2007 o Romanie "cu 42 de Timisoare". Dar Timisoara, orasul-minune al economiei romanesti, e incoltita acum de o criza unica in tara. Investitiile straine au accelerat intr-atat dezvoltarea orasului, incat rata somajului tinde spre zero - judetul Timis are chiar un oras, Sinnicolaul Mare, cu o rata negativa a somajului. In aceste conditii, investitori precum Continental, Siemens ori Alcatel isi pastreaza cu efort angajatii pe care-i au si pornesc prin tara, in cautarea altora.

 Timisoara, 2005. Cateva cladiri venerabile din Piata Unirii sunt acoperite de schele de lemn, semn ca renovarile au inceput. Piata geme de terase elegante. Preturi mari, apropiate de cele din restaurantele europene. Conversatii multe in italiana, dar auzi si engleza, si germana. Discutii "de bere", dar si discutii de afaceri. "Am un teren cu acces la drumul principal si cu utilitati", spune la telefon un timisorean, in romaneste de data asta. "Putem face si actele." 

Tranzactiile cu terenurile Timisului sunt deja celebre. Toata Romania stie ca italienii au cumparat trei sferturi din suprafata totala a judetului - cel putin asa spune legenda. Tot legenda spune ca Timisoara e orasul fara someri, iar cifrele Primariei arata ca legenda e chiar o aiureala. La nivel de judet, rata somajului a variat in primele patru luni ale anului intre 2,2% si 2,6% - iar daca se ia in calcul piata neagra a fortei de munca, se poate spune cu destula siguranta ca somajul, daca nu e chiar 0%, atunci tinde hotarat la 0%. 

O asemenea cifra e, pentru orasele macinate de somaj si satule de greve, un ideal. Pentru Timisoara e insa suparatorul efect secundar al unui boom economic pe care restul Romaniei il ia drept reper. Revolutia economica a Timisoarei - dusa cu tenacitate vreme de 15 ani - isi are pretul ei: orasul e secatuit, cand vine vorba de resurse umane. O situatie convenabila - perfecta chiar - pentru salariati, dar din ce in ce mai ingrijoratoare pentru angajatori. Aici si-a stabilit "baza" cea mai mare investitie germana din Romania: Continental AP, producator de cauciucuri.

Sigur ca investitiile straine sunt bune "pentru Timisoara si pentru locuitorii ei", recunoaste directorul general Martin Kleinbrod, dar "aspectele pozitive" au un pret pe care companiile il resimt tot mai mult, "ca de exemplu, dificultatea de a gasi suficient personal calificat". Pana acum, compania pentru care lucreaza Kleinbrod a investit in Romania 150 de milioane de euro si va investi alte 20 de milioane pana la sfarsitul anului. Pe langa locatia din Timisoara - unde produce anvelope pentru marci de autoturisme precum Renault (Dacia), Fiat, Suzuki, Toyota, Ford, Volkswagen sau Honda, Continental mai are o fabrica de curele de transmisie tot in Timisoara, o divizie de componente electronice la Sibiu, o unitate de productie pentru furtune de racire la Satu Mare si detine, in asociere cu Pirelli, o fabrica de cord metalic (pentru pneuri) la Slatina. Asta inseamna, in total, alti 1.000 de angajati. 

Pentru fabrica de cauciucuri este prevazuta o crestere a capacitatii de productie cu 50% pana in 2008, ceea ce presupune alte angajari. "Vom ajunge la 1.300 - 1.400 de angajati pana in 2008. Pana acum am angajat personal doar din Timisoara, insa va trebui sa facem recrutari si din orasele mici din jur", spune Ildiko Kovacs, Public Relations Coordinator in cadrul Continental. Cat despre angajatii cu calificare superioara, universitatile nu pot acoperi cererea mare de absolventi in special in domeniul tehnic. Consecinta?  "O fluctuatie a personalului intre companiile prezente aici", spune directorul general Martin Kleinbrod.

Daca managerii fabricii germane de anvelope se gandesc sa isi extinda aria de recrutare in anii urmatori, colegii de la Siemens VDO - o alta companie germana tot din domeniul automotive, insa profilata pe software pentru autoturisme - deja au facut acest pas. 

Directorul Siemens VDO, Jorg Stratmann, a adus oameni din Sibiu, Cluj, Iasi si - lucru aproape incredibil - cativa din Bucuresti. Incredibil, pentru ca bucurestenii sunt greu de stramutat si multi percep plecarea in provincie drept o "retrogradare", chiar daca pentru asta primesc o oferta financiara mai buna. Stratmann a ales solutia de a cauta specialisti prin alte orase pentru ca aproape toti specialistii IT din Timisoara de care ar fi avut nevoie - absolventi sau chiar studenti - fusesera deja angajati la alte companii din aceeasi industrie (Alcatel, Solectron). 

Recrutarile din afara orasului s-au facut, insa asta nu inseamna ca problemele s-au rezolvat definitiv. Nu doar gasirea de noi specialisti, ci si "pastrarea angajatilor actuali este o mare provocare", explica Stratmann, care spune ca marirea salariilor - un proces continuu de-a lungul celor cinci ani de activitate ai Siemens VDO - trebuie sa aiba totusi o limita, pentru ca trebuie nu numai sa-si tina oamenii, ci si sa controleze costurile. Iar salariile reprezinta, spune el, 80-90% din costurile companiei.

Cert e ca acum Siemens VDO nu se mai asteapta sa atinga ratele de crestere din anii trecuti (30-40%), iar secatuirea rezervorului de resurse umane e principalul motiv. Universitatea din Timisoara - motivul numarul unu al prezentei Siemens in oras, dupa afirmatiile lui Jorg Stratmann - genereaza mai putini absolventi decat cere piata. Francezii de la Alcatel, care au venit in Timisoara inca din 1992, au aceleasi probleme. Ca si Siemens VDO, Alcatel are 1.000 de angajati, majoritatea softisti. Compania franceza si cea germana sunt principalii angajatori de studenti si absolventi ai facultatilor tehnice din Universitatea Timisoara.

Criza de oameni e atat de mare, incat inchiderea unei companii e o gura de oxigen pentru piata. Dupa boom-ul de acum cativa ani, Solectron - care in vremurile bune avea 4.000 de angajati - a fost nevoita sa-si reduca la jumatate personalul, din lipsa de comenzi. Cei circa 2.000 de someri ai producatorului de ansamble pentru echipamente electronice au fost imediat absorbiti, aproape in totalitate, de celelalte companii straine cu profil asemanator.

Dar pe langa anvelope (produse de Continental) si software pentru computerul de bord sau design hardware (Siemens VDO), industria auto din Timisoara este si un important furnizor de cablaje electrice pentru autoturisme. Orasul este suficient de incapator pentru doi producatori: Draxlmaier si Kromberg & Schubert. Iar la Sinnicolaul Mare, orasul cu somaj negativ, mai functioneaza doua fabrici inrudite ca profil de activitate: Delphi Packard si Zoppas. Draxlmaier si Kromberg & Schubert sunt doua afaceri de familie din Germania care au intrat in oras aproximativ in acelasi an - 1999. Dan Popovici, directorul Draxlmaier spune ca in Timisoara nu lucreaza decat o mica parte - aproximativ 1.800 de oameni, specializati in asamblarea de cabluri electrice - din toti angajatii companiei germane (16.000 in cele cinci locatii din tara). Peste 90% din angajati sunt femei, pentru ca munca de punere in snopuri a cablajelor electrice necesita rabdare si migala.

"In 2003-2004, am livrat cablaje pentru 40% din productia BMW", se lauda Dan Popovici, directorul fabricii care doteaza seriile 1 si 3 ale marcii bavareze. Draxlmaier, companie care a investit in Romania 150 milioane de euro, dintre care 20% la Timisoara, mai produce in celelalte patru locatii din Brasov, Pitesti, Satu-Mare si Hunedoara elemente de interior (ornamente, piese injectate si parti din consola centrala). 

Dan Popovici e unul dintre putinii oameni de afaceri din Timisoara care spune ca in compania sa problema fluctuatiei de personal a fost rezolvata. "Am stabilizat personalul pe care l-am angajat initial si care, pentru noi, e de baza", afirma Popovici, care adauga ca salariile nu sunt, insa, singura forma de plata a muncii; pe langa salariu, spune el, angajatii companiei au acces in incinta fabricii la cabinet medical, unul stomatologic si chiar la o gradinita "in-house". Iar putinii barbati din Draxlmaier, printre care se numara si directorul general, au la dispozitie un teren de fotbal amenajat chiar in curtea fabricii.

"In orice caz, nu avem o fluctuatie nesanatoasa de personal", rezuma Popovici, care povesteste ca e el insusi vanat de companii de recrutare care ii propun posturi de conducere in cadrul unor multinationale care vor sa puna piciorul in Timisoara.  Asadar, multi straini in Timisoara. S-ar putea trage concluzia ca turismul de afaceri duduie aici. Cornelia Hrin Popescu, directorul unui hotel de patru stele, Regina Blue, crede ca numarul hotelurilor construite special pentru turismul pentru afaceri e deja prea mare. 

"Daca nu este dublat de altceva - turism cultural sau pentru pensionari - turismul de afaceri nu va rezista pe termen lung", crede ea. Aglomerarea hotelurilor diversifica oferta, insa afecteaza performantele financiare ale investitorilor. Hotelurile Regina si Regina Blue, ambele detinute de omul de afaceri constantean Octavian Mares, sunt un bun exemplu. 

Investitia in primul hotel (Regina) - cu o capacitate de 30 de camere - s-a amortizat in cinci ani, in vreme ce cea pentru Regina Blue (de 2,5 milioane de euro pentru cele 50 de camere, date recent in folosinta) se va amortiza intr-un timp mai lung: cinci-sapte ani, estimeaza proprietarul. 

Concurenta pe aceasta zona va continua; luna aceasta va fi dat in folosinta un hotel Ibis in apropierea Iulius Mall (acelasi proprietar ca in Iasi), cladire aflata in constructie. Asemeni lui Mares - care a facut primii bani in alte domenii decat turismul si a investit in hoteluri manat de oportunitatea zonei - fotbalistii Ioan Timofte si Basarab Panduru au pus pe picioare hotelul Boavista.

Straniu e ca Timisoara, cu tot traficul ei international, nu are pana acum un hotel de cinci stele. "Lipsa unui hotel de cinci stele te face sa ratezi venirea unor staruri culturale care nu accepta un standard inferior", crede directorul de la Regina. 

Dar turismul de afaceri nu inseamna doar hoteluri. Evolutia traficului aerian in ultimii cinci ani este, de asemenea, graitoare pentru efervescenta afacerilor din zona. Cristian Terhes-Ardelean, directorul companiei locale de consultanta Arhimedes, spune ca Timisoara este singura destinatie din tara cu patru zboruri zilnice dinspre si spre Bucuresti. "Timisoara este, de altfel, cea mai profitabila destinatie a Tarom", spune Terhes-Ardelean. 

Pe aeroportul Traian Vuia din Timisoara aterizeaza zilnic 30 de avioane si tot atatea decoleaza catre destinatii interne si externe. Principalele destinatii ale zborurilor sunt Viena, Milano, Roma, Torino, Stuttgart, Düsseldorf, München, Budapesta - iar aceste orase spun multe despre originea investitorilor si angajatilor straini - expati, cum le spun romanii - care vin si pleaca din Timisoara. Cresteri spectaculoase s-au inregistrat atat la traficul de pasageri, cat si la cel de marfa. 

Care e, totusi, necazul nr. 1 al managerilor din Timisoara? Marirea permanenta a salariilor, spun cei mai multi - pentru angajati, asta e bucuria nr. 1. Dar mai multi bani de cheltuit inseamna si preturi mai mari: Timisoara este un oras scump, comparabil cu Bucurestiul. 

Prin oras circula zvonul ca in centrul vechi al Timisoarei s-a vandut cel mai scump apartament din Romania: aproape 300.000 de euro. Cei care-l cred spun ca nu e deloc exclus, de vreme ce aici au venit multi pensionari italieni. Tot la bursa zvonurilor mai circula o poveste: ca tot centrul vechi al Timisoarei ar fi fost cumparat de italieni, motiv pentru care preturile au ajuns la niveluri care starnesc indignare. De altfel, e suficient sa rasfoiesti un ziar cu anunturi de mica publicitate pentru a vedea ca in Piata Unirii un apartament se inchiriaza cu 4-500 de euro, iar preturile de vanzare pentru doua camere variaza intre 100.000 si 200.000 de euro. Nici in zonele semicentrale sau marginase tarifele de inchiriere si preturile de vanzare nu suna rezonabil: in zona Cetate o garsoniera sau un apartament de doua camere se inchiriaza cu 150-200 de euro, iar preturile de vanzare oscileaza intre 30.000 de euro (garsoniera) si 30-50.000 de euro pentru un apartament cu doua camere.  

Isi permit timisorenii asemenea preturi? Oamenii obisnuiti nu. De altfel, clientela principala e formata din cetatenii straini. Totusi, nici salariatii de rand nu o duc prea rau aici comparativ cu restul tarii. Facand recurs la aceleasi date oficiale, vom descoperi ca salariul mediu brut la nivel de judet era de 1.000 RON (10 milioane de lei vechi) in aprilie 2005, nivelul castigului salarial net ridicandu-se la 770 RON (7,7 milioane de lei vechi), cu 20% mai mult decat media pe tara.

Daca restrangem discutia doar la companiile private din zona, salariile cresc mult peste medie. Un muncitor senior poate ajunge la un salariu lunar brut de 400 de euro pe luna, adica vreo 15 milioane de lei vechi, iar media se afla in zona a 180 de euro, adica 6,5 milioane de lei vechi. Un director de productie castiga, in medie, nu mai putin de 2.500 de euro. Toate aceste valori reprezinta salarii brute si sunt valabile pentru luna martie 2005. La acelasi capitolul "salarii si salariati", cele mai mari pretentii sunt ridicate de cei din sectorul IT, in special din zona de "soft". "Stiu ca sunt putini si cer din start salarii mari. Dupa una-doua luni de la angajare, fie vor sa avanseze, fie cer mai multi bani, putini rezistand mirajului de a primi cateva procente in plus de la o firma concurenta", explica Gynella Parfenie, consultant senior la compania de recrutare AIMS. 

Conform Oficiului National al Registrului Comertului, din 1991 pana in iulie 2005, investitiile straine facute ca aport la capitalul social al companiilor din Timis, se cifreaza la 1,7 miliarde de euro (2 miliarde de dolari), in conditiile in care la nivelul intregii tari s-au investit 10,8 miliarde de euro (aproximativ 13 miliarde de dolari). In ceea ce priveste investitiile la Timisoara, cifrele sunt in realitate mult mai mari, intrucat, pe langa capitalul social subscris, exista o alta serie de investitii ulterioare facute de actionari. "Exista multe societati in judetul Timis, cu capital strain, care au un capital social de cateva sute sau mii de euro dar au efectuat investitii de milioane de euro", declara Cristian Terhes-Ardelean, directorul companiei de consultanta Arhimedes din Timisoara. 

Iar investitorii continua sa vina. De la inceputul acestu an, in judetul Timis s-au investit aproximativ 200 de milioane de euro (circa 250 de milioane de dolari), iar sumele se modifica de la o zi la alta. In opinia lui Parfenie, faptul ca in zona s-a dezvoltat o masa critica de specialisti deja rodati, care "nu mai au nevoie de training", reprezinta un argument cu greutate in ochii oricarui investitor dispus sa inceapa o afacere in orasul de pe Bega.

Pe de alta parte, un alt lucru incepe sa fie tot mai clar. Pe masura ce Timisoara va deveni un oras tot mai scump, valul de investitii se va indrepta catre Arad - lucru care deja a si inceput sa se intample, dar si catre Sibiu. Acolo costul de intrare este destul de mic, oricum inferior Timisoarei, ca sa nu mai pomenim de relatiile cel putin cordiale pe care primarul Klaus Johannis le-a cultivat cu investitorii germani. 

La fel de limpede e si faptul ca afluxul de investitii straine in Timis a tras dupa sine, mai mult decat in orice alt oras din provincie, furnizori de servicii financiare, consultanta de management, investitii, resurse umane, contabila sau avocatiala. 

Prima "iesire" in afara Bucurestiului a firmei de avocatura Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen a fost la Timisoara. "Deschiderea biroului a reprezentat un pas firesc in dezvoltarea firmei si un prim pas in politica noastra de a acoperi principalele centre economice ale Romaniei. Activitatea biroului este dedicata sustinerii operatiunilor locale sau intereselor punctuale de reprezentare in regiunea Banatului a unor clienti precum TRW, Smithfield, Gaz de France, Celestica ori Saint-Gobain", explica Adriana Gaspar, Partener Senior in cadrul NNDKP si, totodata, responsabil cu biroul din Timisoara. 

Arhimedes este compania de consultanta a italianului Enrico Pollo, creata special pentru a inlesni investitiile din "Cetatea eterna". "Italienii au fost primii straini care au venit masiv la Timisoara, dupa Revolutie. Au inceput sa produca in lohn incaltaminte si imbracaminte", povesteste Cristian Terhes Ardelean, directorul Arhimedes. Din 2000, o data cu lamurirea drepturilor de proprietate agricola, italienii au inceput sa cumpere pamant. In scurt timp, li s-au alaturat belgienii, francezii sau austriecii. Incet, incet, investitorii in terenuri s-au delimitat in doua mari categorii: speculatorii si antreprenorii interesati de productie agricola, cum sunt cazurile Bardeau si Martini, care au acumulat, fiecare, cate 10.000 de hectare de terenuri agricole.  

Numai ca, in acest moment, tranzactiile de acest gen au intrat intr-un impas, investitorii indreptandu-si acum eforturile spre comasarea suprafetelor de teren anterior achizitionate. Acest efort va fi cel putin la fel de mare cu acela de a cumpara masiv - fenomen inregistrat pana acum. Practic, investitorii au cumparat terenuri la intamplare - fie direct, fie prin intermediari romani -, exploatand avantajul pretului scazut. Cei care detin loturile care le-ar permite investitorilor unificarea unor suprafete mai mari fie tin la pret (problema care s-ar putea rezolva prin negocieri), fie nu pot prezenta cumparatorului o situatie limpede a proprietatii. "Este o perioada de reglementare a situatiilor juridice", arata Terhes-Ardelean, de la Arhimedes.

Preturile la terenurile agricole au ajuns la valori de pana la 2.000-2.500 euro/hectar in zonele cu pamant bun sau in cele care au fost amenajate. Pe de alta parte, in orasul Jimbolia, de exemplu, pamantul pur si simplu "nu are pret". Oamenii refuza sa vanda, iar incapatanarea lor nu are nimic de-a face cu sloganul "noi nu ne vindem tara". Pentru ei, pamantul reprezinta singura sursa de subzistenta. Si cum agricultura merge mana in mana cu zootehnia, Timisoara are un investitor strategic si pe acest domeniu.

Considerat ani in sir unul dintre cele mai rasunatoare falimente ale economiei romanesti, Comtim a fost cumparat de americanii de la Smithfield. "Pe langa crearea a 3.500 locuri de munca, societatea va fi un mare consumator de furaje, grane, alte materii prime, precum si de servicii ale fermierilor locali", explica Michael H. Cole, vicepresedinte al Smithfield. El preconizeaza incheierea de contracte pe termen lung cu aproximativ 250 de fermieri romani, pentru o suma de peste 55 de milioane de dolari anual, in contul cresterii de purcei de lapte pana cand acestia vor ajunge la greutatea de taiere. Oficialul Smithfield este optimist in privinta volumului investitiilor pe care compania americana le va face in Romania in urmatorii 5 ani, estimandu-le la 800 de milioane de dolari. 

La fel ca si consultanta de investitii, o dezvoltare importanta s-a consemnat si in cazul companiilor de recrutare. AIMS si-a deschis un birou la Timisoara si, cel putin pana acum, nu se poate spune ca ar fi dus lipsa de clienti. Daca principala misiune a companiilor de resurse umane era sa identifice personalul calificat pentru companiile straine care faceau primul pas la Timisoara, de acum inainte, job-ul lor va fi diferit: recrutarea de oameni din companiile deja existente pentru noii intrati sau extinderea ariei de investigatie in judetul Timis sau in alte centre universitare.

Sunt suficiente toate aceste cifre pentru a vedea mai mult decat o simpla metafora in calificativul de "oras de 5 stele" acordat Timisoarei? In intervalul august-decembrie 2000, municipiul a fost monitorizat de doua agentii americane, United States Agency for International Development (USAID) si The Center for Institutional Reform and the Informal Sector (IRIS), primind calificativul de oras de cinci stele, adica "oras deschis investitiilor". Criterile de care s-a tinut cont in acordarea acestui calificativ - 5 la numar - au fost: eliminarea autorizatiei de functionare (in cazul IMM); reducerea duratei de obtinere a avizelor locale; mai multa transparenta in obtinerea avizelor locale; reducerea timpului necesar pentru obtinerea autorizatiei de constructie; crearea unui ansamblu de cladiri si terenuri ale primariei disponibile pentru oportunitati de afaceri.

Iar stelele acordate de cele doua agentii americane nu sunt singurul "motor" al dezvoltarii Timisoarei. Apropierea de Vest, relatiile locuitorilor cu strainii inca inainte de Revolutie, precum si existenta unui mediu de business propice, coruptia mai putina decat in restul Romaniei si existenta unei mase critice de specialisti au fost toti atatia asi care au decis castigatorul la "masa verde" a investitiilor. 

Jorg Stratmann, directorul Siemens VDO, rezuma totul foarte franc: "daca nu exista Universitatea, noi nu investeam aici". Nici ei, nici altii. Si, cine stie, poate ca nici acest articol nu ar mai fi fost scris.