„Îmi lipsesc urcatul în maşină după un meeting şi mersul prin Bucureşti care mă enerva, dar acum îmi dau seama cât de mult îmi plăcea de fapt. E altă intensitate, eu aşa cum am muncit în ultimele săptămâni nu am mai muncit niciodată înainte, măcar aveam pauze, acum nu prea mai am pauze”, a spus Dragoş Anastasiu, preşedintele grupului Eurolines, într-o discuţie recentă cu Business MAGAZIN prin intermediul platformei Zoom. Iar în articolul de copertă al ediţiei trecute, Anca Bidian, CEO al Kiwi Finance, mărturisea şi ea: „Nu mai avem repere clare de timp alocat serviciului şi de multe ori avem impresia (sau chiar aşa şi este) că ziua de lucru este toată ziua. Cu toţii vrem să trecem cât mai bine peste această perioadă, iar eu personal nici nu cred că mai am o agendă zilnică”.

Acest nou mod de lucru despre care vorbesc Anca Bidian şi Dragoş Anastasiu, dar cu care se confruntă şi alţi CEO sau antreprenori, dar şi angajaţi aflaţi la toate nivelurile de carieră, oriunde în lume, îi caracterizează pe cei mai mulţi dintre cei care au putut să îşi continue sarcinile de muncă în condiţii de pandemie.

Astfel, peste atât de mult discutatul echilibru între viaţa personală şi viaţa profesională, idealul „Work Life Balance” pare şi mai greu de atins din cauza lipsei unor limite fizice (spaţiul de la birou vs. spaţiul de acasă) sau poate chiar şi limita adusă de ora aceea în plus petrecută în trafic, în care lăsam în urmă (sau nu) problemele sau chiar şi reuşitele de la birou. Dincolo de lipsa graniţelor, tehnologia contribuie într-un mod intruziv la gradul de încărcare a angajaţilor - cu mailuri, mesaje pe grupuri de WhatsApp, Facebook, conferinţe pe Zoom sau Slack care apar constant, uneori simultan, la orice oră din zi, din noapte, în weekend sau de sărbători.  În timp ce copiii au şi ei propriile teleconferinţe.

Iar dacă unii dintre noi alegeau să nu îşi mai citească mail-urile în concediu sau în weekend, pentru o uşoară deconectare în trecut, s-ar putea ca acest lucru să nu mai fie posibil în viitor. Trecem într-o nouă „revoluţie”, o schimbare similară poate celei aduse de inventarea iluminatului cu petrol, care însemna că angajaţii pot lucra 12 ore pe zi, înainte de secolul XIX, când s-a inventat istoricul program „de la 9 la 5”?

Datele unui studiu realizat recent de BestJobs arată că în prezent pe piaţa locală 3 din 10 angajaţi lucrează de acasă, iar principalele trei probleme care vin în îndeplinirea sarcinilor de serviciu pe care le întâmpină angajaţii care lucrează remote sunt lipsa unei comunicări eficiente cu restul echipei (15,7%), lipsa clarităţii în ceea ce priveşte sarcinile zilnice (11,82%) şi comunicarea deficitară cu clienţii (9,17%). Dintre cei care lucrează de acasă, 35% au constatat că sunt mai productivi în această perioadă de muncă obligatorie la domiciliu comparativ cu productivitatea pe care o au la birou, pentru că nu mai pierd timp cu deplasarea zi de zi. Pe de altă parte, 13% dintre cei care lucrează de acasă spun însă că sunt mai puţin eficienţi, în condiţiile în care trebuie să se ocupe şi de treburi casnice sau să aibă grijă de copii.

Unul dintre riscurile telemuncii se leagă de hiperactivitate, angajaţii care lucrează de acasă fiind tentaţi să lucreze nonstop. Potrivit platformei de resurse umane undelucram.ro, angajaţii care lucrează de acasă muncesc cu 2 zile mai mult în fiecare lună. Iar în timp ce mulţi angajatori se plâng că productivitatea angajaţilor ar putea scădea, situaţia este inversă: 85% dintre companiile care oferă flexibilitate angajaţilor şi le oferă posibilitatea de a lucra remote vor observa o creştere în productivitatea acestora, observă cei de la undelucram.ro. Cât din această productivitate ia din felia timpului personal?

După cum remarcă jurnaliştii de la Harvard Business Review, timp de mai multe decenii, organizaţiile au promovat modelul „angajatului ideal” în profilul persoanei disponibile 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an, în fiecare an al carierei sale: „Acesta este un arhetip nerealist, unul care presupune că există mereu în peisaj o persoană care să aibă grijă de restul aspectelor care ţin de viaţă. Totuşi, în prezent două treimi din familiile americane sunt cu părinţi singuri sau cu doi părinţi care muncesc. Cu şcolile şi grădiniţele închise, munca nu poate continua ca în mod normal doar pentru că lucrul remote este posibil din punct de vedere tehnologic”, spun autorii articolului care a analizat această temă în Harvard Business Review. Poate mai mult ca oricând, angajaţii sunt din nou în postura de a-şi demonstra disponibilitatea, cu aproximativ un sfert din populaţia globului care lucrează de acasă şi probabil vor lucra într-un mod flexibil şi prin rotaţie, tot de acasă, în perioada următoare. Mai putem să vorbim despre echilibru în această nouă paradigmă?

O graniţă din ce în ce mai puţin vizibilă

„Echilibrul dintre viaţa personală şi cea profesională este un subiect despre care s-a discutat foarte mult în ultimii ani şi pe care angajaţii au început să pună din ce în ce mai mult accent. Dacă acum câţiva ani eram puşi în situaţia de a petrece mai mult timp la birou decât acasă, prioritizând cariera în detrimentul vieţii personale, noile generaţii au schimbat această abordare”, observă Raluca Peneş, HR manager al companiei de outsourcing de salarizare şi administrare de personal, recrutare şi muncă temporară Smartree. Potrivit ei, anterior pandemiei începuserăm să acordăm mai multă valoare timpului petrecut cu familia, hobbyurilor şi activităţilor extra şi să încercăm să separăm viaţa profesională de cea personală. Aceasta reprezenta un factor motivant pentru salariaţi, iar organizaţiile s-au adaptat în timp, conştientizând că acesta este unul dintre principalele criterii de selecţie ale unui candidat atunci când are în vedere schimbarea jobului.

Dar odată cu intrarea în această perioadă de pandemie, lucrurile par a se schimba, iar modul de lucru „work from home” face ca graniţa dintre viaţa profesională şi cea personală să fie practic invizibilă şi uneori greu de gestionat, crede Raluca Peneş.

„Faptul că nu mai există două medii diferite, şi anume cel de birou, spaţiu, comunicare directă cu colegii, şi cel de acasă, duce, nu de puţine ori, la situaţia în care timpul petrecut în faţa calculatorului acasă să nu poată fi asociat direct mediului profesional, ci personal”, observă managerul de la Smartree. De asemenea însă, lucrurile pot sta şi invers. „Fiind nevoiţi să ne petrecem timpul în casă şi ca atare să adaptăm şi programul de lucru la noul context, fără posibilitatea de a desfăşura alte activităţi în afara celor casnice, putem avea senzaţia că programul de lucru nu s-a terminat. Avem tentaţia de a rămâne logaţi pe calculator, de a răspunde e-mailurilor sau telefoanelor primite de la colegi, condiţii în care ne putem simţi stresaţi, suprasolicitaţi, dorind să revenim la birou.”

Lipsa unei interacţiuni zilnice şi şi a lucrului în echipă ar putea conduce şi la un sentiment acut de izolare. „Pe de altă parte, lucrând de acasă, va exista, cel puţin pentru unii dintre noi, tentaţia interferării unor treburi casnice cu programul de muncă. Este recomandat să eliminăm aceste elemente care ne pot distrage atenţia, pentru că nu vom face decât să excludem barierele între viaţa profesională şi cea personală şi să nu finalizăm taskurile în niciunul dintre planuri.”

Rezultatul? „Vom sfârşi  prin a lucra haotic, poate în unele cazuri cu mult peste media orelor de program, situaţie ce va genera din nou nemulţumiri”. Raluca Peneş precizează că în acest context, foarte important de gestionat pe termen de lucru este menţinerea concentrării pe obiective şi pe productivitatea muncii de acasă. „Acestea pot fi atinse mai uşor printr-o organizare riguroasă şi prin respectarea programului zilnic, setarea unui spaţiu dedicat activităţilor profesionale, dar şi prin ghidarea după deprinderile de la birou, inclusiv luarea pauzelor.”

HR managerul companiei Smartree este de părere că chiar dacă organizaţiile îşi vor relua activităţile de la birou, aceasta se va realiza treptat şi „sigur vom fi puşi în continuare în situaţia de a lucra în anumite perioade şi de acasă”. În plus, o parte dintre angajaţi vor dori să permanentizeze noul mod de lucru de acasă, cu care unii dintre noi eram obişnuiţi şi înaintea epidemiei, dar într-un cadru foarte bine stabilit, adică în limita a câteva zile pe lună.

„Referitor la clasicul program 9:00 – 17:00, putem spune că în anumite domenii sau pentru anumite tipologii de joburi, şi înaintea pandemiei, acesta era un concept depăşit, urmărindu-se în schimb un sistem care pune concentrarea pe sarcinile de realizat şi pe nivelul de energie şi creativitate al fiecărui individ în parte. Dar aici intervine modul în care fiecare dintre noi ne disciplinăm şi ne organizăm activităţile, astfel încât să ne echilibrăm viaţa profesională cu cea personală, dar şi să devenim mai productivi din punct de vedere profesional”, conchide ea.

Simona Chesăraicu, care a muncit vreme de mai mulţi ani în mari companii, ajungând ca la un moment dat să coordoneze departamentul de resurse umane al unei multinaţionale, este acum psihoterapeut şi profesor calificat în mindfulness (o disciplină care ne ajută să trăim în prezent). Totuşi, spune că nici ei nu i-a fost chiar atât de simplu să transfere tot ce se întâmpla în cabinet, în mediul online, aceasta reprezentând o schimbare mare care a cerut pregătire, inclusiv prin citirea a mai multe informaţii despre aspectele tehnice ale aplicaţiei Zoom.  „S-au schimbat şi felul în care facem lucrurile şi ce este nevoie să facem”. În rândul clienţilor ei a identificat două tendinţe: „Persoanele care au rămas fără locuri de muncă, din  categoria angajaţilor care sunt în şomaj tehnic, medici, din cabinetele stomatologice, din servicii, cosmetică, care nu mai lucrează acum, iar o altă categorie este a celor care lucrează mult mai mult, în special din zona de corporate şi care s-au trezit acasă cu câte doi copii, care fac lecţii online, iar ei au programul de muncă la fel ca înainte, doar că îl fac de acasă din sufragerie. Şi pentru ei  viaţa s-a complicat destul de mult, dacă vorbim despre o casă cu trei camere, cu doi copii, cu soţia care lucrează de acasă uneori, administrarea meetingurilor devine o problemă, de exemplu. Cei care sunt tineri şi nu au copii încă pare a se fi adaptat puţin mai uşor, dar pentru majoritate lucrurile s-au complicat”.

Fiecare abordare a situaţiei este una personală şi nu poate fi generalizată, observă psihoterapeutul: „Simpla schimbare pe care a adus-o perioada aceasta ne cere un efort de adaptare, eram obişnuiţi cu un anumit ritm, cu o anumită rutină, în care undeva după-amiază, seara, ne apropiam de cei de acasă, pentru cei care lucrează de acasă a dispărut toată partea aceasta de rutină şi a fost înlocuită cu «mă mut din dormitor în sufragerie şi îmi ţin meetingurile acolo sau invers şi mă intersectez în pauzele mult mai informale cu cei care sunt în casă»”. Spune că a întâlnit multe reacţii de genul „nu ştiu cum să mă comport, stăm mult prea mult timp împreună, nu îmi găsesc spaţiul personal”. A întâlnit de asemenea reacţii în care cuplurile au spus că nu mai ştiu despre ce să povestească, mai ales dacă volumul de muncă s-a redus mutându-se în online. A întâlnit, în extrema cealaltă, cazuri care spun „este minunat, acum putem face tot ce aveam pe o listă de aşteptare”. „Nu este alb sau negru răspunsul la această situaţie, trăim această experienţă diferit şi depinde foarte mult cu ce bagaj a intrat fiecare în perioada aceasta, în funcţie de acest lucru unii au găsit un loc bun, alţii dimpotrivă se simt constrânşi şi presaţi de ce se întâmplă”, explică ea. Observă de asemenea că nici celor singuri nu le este deloc uşor: „Sunt situaţii în care e greu să fii şi cu tine, dacă nu avem obiceiul de a ne uita la noi din când în când şi de a face exerciţii de introspecţie e greu să stai cu tine însuţi şi atunci ne umplem timpul cu multe activităţi, iar contextul social şi economic ne a oferit ocazia de a face aproape orice - acum puteam să plecăm deseori în weekenduri în city break. Era simplu să fugim de noi, de partener, de relaţie, de familie, să supraîncărcăm sau supracompensăm, pentru cei care au fost antrenaţi să facă în permanenţă ceva e un moment mai greu”.

Fără limite fizice, dar cu limite mentale

„Pe mine m-a ajutat foarte mult rutina, chiar dacă este o altă rutină, să am o agendă, un program clar, să ştiu dimineaţa la ce oră mă trezesc, să am repere clare peste zi, să păstrez rutina cu disciplină, asta am lucrat şi cu clienţii care s-au găsit destul de debusolaţi la început”, descrie Chesăraicu modul în care am putea să trasăm nişte limite pentru un mai bun echilibru. Partea de organizare este cea mai importantă „acolo unde sunt probleme de spaţiu fizic, trebuie găsite soluţii punctuale - la o familie cu doi copii, trei camere, este o problemă, acolo unii îşi negociază teritoriul mai bine, alţii obosesc mai mult pe parcursul zilei”.

Ce se întâmplă când intervin colegii noştri sau şefii care nu respectă limitele? „Când lucram în corporaţie spuneam că există două tipuri de urgenţe, şi în viaţa profesională, şi în viaţa personală: accidentele sau focul, atunci când chemăm salvarea sau pompierii – iar  replica pe care o primeam era că avem deadline-uri. E adevărat, dar deadline-urile nu înseamnă o urgenţă vitală, le setăm împreună, dacă uneori nu estimăm corect volumul de muncă, acolo găsim soluţii, dar urgenţă nu există”, spune ea.

Negocierea trebuie să aibă astfel loc şi în discuţiile cu superiorii, cu şefii, ca să nu ajungem la evenimente de presiune majoră în care constant trebuie să lucrăm la ceva. „E nevoie de o comunicare cât mai eficientă, cât mai clară, în care să trasăm clar obiectivele fiecăruia. Dacă reuşim să comunicăm mai bine, întotdeauna găsim soluţii.” Un alt factor de stres este generat de comunicarea prin intermediul tehnologiei. Ce facem atunci când un coleg ne scrie pe un canal, ceilalţi pe un alt canal, trebuie să iau informaţia dintr-o parte şi trebuie să o transmit prin intermediul altei platforme? „Prima replică care îmi vine în minte este: mai puţin e mai bine”, spune Simona Chesăraicu. Ea crede că realist ar fi să evaluăm situaţia în care suntem, chiar dacă vrem să nu se schimbe foarte multe din lucrurile din jurul nostru, ele s-au schimbat deja, nu putem să facem la fel de mult ca înainte sau la fel cum făceam înainte şi să acceptăm, să conştientizăm că lucrurile stau altfel şi să conştientizăm că avem nevoie ca ele să se întâmple cumva mai simplu, mai firesc. Dacă ne propunem să facem lucrurile exact aşa cum se întâmplau înainte, cel puţin în perioada aceasta în care ne adaptăm la mediul online, nu se va întâmpla, presiunea va fi foarte mare,  comunicarea în online este foarte diferită.”

Ea îl oferă ca exemplu pe băiatul său, care face şcoala în mediul online: „În primele trei săptămâni era extrem de obosit - ei sunt mici, vorbesc toţi odată, dar nici dascălii nu ştiau ce să facă, le-a luat câteva săptămâni să înţeleagă ce se întâmplă în mediul online”.

Acum totul este diferit, totul este în online, iar faptul că nu mai discutăm o sarcină de birou la cafea se reflectă în gradul nostru de oboseală generat de aceste platforme de comunicare: „E nevoie de o perioadă de adaptare. Reţetă universală nu cred că există, ci este nevoie de răbdare şi de a încerca să vedem cât mai clar cum stau lucrurile şi ce putem scoate  bun din această situaţie”. 

Simona Chesăraicu mai vorbeşte despre un fenomen pe care l-a observat – respectiv contagiunea emoţională – motiv pentru care anxietatea este, observă ea, un termen aproape la fel de folosit acum precum cel de „pandemie”: „Sigur că este o perioadă în care creşte nivelul de anxietate, dar am şi auzit foarte mult acest lucru şi de la oameni care nu o resimt, dar le atrage atenţia  - e foarte uşor să fii contaminat de diverse stări, cred că şi asta se întâmplă”.

Chiar dacă vor exista sechele ale acestei perioade pentru mulţi dintre noi, ea este de părere că avem capacitatea să ne adaptăm. „A fost o ocazie pentru mulţi dintre noi să reflectăm la cum arată, şi viaţa profesională, şi viaţa de familie, la ce e important, la ce nu e important, care sunt valorile după care ne-am ghidat, cât de mult am nevoie, cât de mult nu am nevoie - cu siguranţă am reflectat mulţi dintre noi, iar asta ne va duce la un fel nou de a ne raporta, şi la muncă, şi la echipă, şi la ceea ce se întâmplă. Mai mult decât atât, creierul nostru a învăţat un model nou de funcţionare prin neuroplasticitate - a învăţat un model care nu exista până ieri şi dacă îl învăţ cu răbdare şi cu tehnică bună azi, el va funcţiona după un model nou. Ne putem învăţa şi dezvăţa de aproape orice, cel puţin aşa ne spun neuroştiinţele”.

Un program devenit mai degrabă istorie

Sociologul Alexandru Dincovici, managing partener al firmei Izibiz Consulting, descrie programul de la 9 la 17 „drept un artefact cultural şi un tip de muncă de care se bucură doar anumite categorii de oameni, şi nu altele. De altfel, să spui că lucrezi de la 9 la 5 e, cel puţin în limba engleză, şi o asumare a unui soi de statut inferior de angajat (la noi poate de corporatist) care prestează o muncă nesemnificativă şi care îşi permite luxul de a opri orice fel de activitate profesională de îndată ce s-a terminat programul (dovadă în plus a lipsei de importanţă a muncii de acest tip, spre deosebire de exemplu de munca din «sectoare strategice» care se desfăşoară nonstop)”, explică Alexandru Dincovici.

În ceea ce priveşte regulile de delimitare între viaţa personală şi cea profesională, el este de părere că aceasta era mai degrabă una fizică şi viza două spaţii diferite. „Avem în primul rând ideea de locuinţă, spaţiu intim, care se opune biroului, spaţiu semipublic. Pentru multă lume, cele două spaţii nu s-au contopit acum, ci biroul a invadat acasă-ul. Cu bocancii. Cum facem să putem crea viaţă profesională în spaţiul privat e de fapt întrebarea esenţială de acum?”, întreabă retoric sociologul. El este de părere că, pentru a recrea cât de cât o delimitare dintre cele două, trebuie în primul rând neapărat un soi de separare a spaţiului profesional în casă, şi ulterior şi a timpului de lucru. Altfel, riscăm să nu mai avem deloc graniţe şi pe termen lung poate deveni nesănătos şi dificil de gestionat. „Cu cât gospodăria este mai aglomerată, cu atât este mai dificil de făcut, şi atunci când există copii şi toţi membrii familiei sunt nevoiţi să lucreze delimitarea trebuie să fie posibilă pentru toată lumea, păstrând şi un grad de intimitate de ambele părţi, limitând accesul vieţii profesionale în intimitatea familială dar şi al familiei în lumea profesională”, spune el.

De asemenea, observă că ţinuta de birou, purtată în continuare,  poate şi ea contribui la stabilirea unor graniţe, din două perspective. Pe de o parte ea poate marca simbolic un timp de lucru, şi pe de altă parte poate constrânge purtătorul la o anumită postură şi la desfăşurarea unor activităţi de birou, în detrimentul celor casnice.

Pe de altă parte, Alexandru Dincovici este de părere că acolo unde acest program „de la 9 la 5 există”, se va menţine, dar vor exista câteva schimbări de paradigmă, în contextul în care existau deja mişcări care propuneau de mult reducerea timpului de lucru din diferite motive, cu propuneri care pleacă de la săptămâna de 35 de ore (o reuşită a socialiştilor francezi) şi până la săptămâna de 4 zile lucrătoare şi multe alte alternative mai mult sau mai puţin flexibile. El este de părere că, pe măsură ce această stare de alertă va continua, cu cât va persista mai mult pericolul inamicului invizibil care ne poate îmbolnăvi, cu atât există posibilitatea să ne schimbăm şi noi mai mult, ca oameni. „Contactul fizic, de exemplu, este esenţial pentru formarea noastră ca persoane, şi avem nevoie, după cel al mamei, şi de contactul şi de interacţiunile cu alţi oameni. Ori, pe lângă muncă, se schimbă şi învăţarea şi e greu de spus ce fel de oameni va naşte şi va crea această pandemie. Cum vor relaţiona ei şi cum vor gestiona lumea nouă care se conturează.”

Sociologul Romulus Oprica, managing partner al firmei BrandBerry, atrage atenţia asupra faptului că în majoritatea industriilor programul este stabilit de interdependenţele existente în societate: „Copiii merg la şcoală într-un anumit interval, acesta fiind intervalul propice şi pentru majoritatea părinţilor de a fi productivi. Industria alimentară trebuie să producă mai ales într-un interval care să permită livrarea produselor la prima oră a zilei iar serviciile de salubritate şi transport, ca să oferim doar două exemple, trebuie să fie active aproape nonstop”. Cu alte cuvinte, explică el, trăim cu toţii într-o reţea, nu într-o bulă specială care să ne facă independenţi unii de ceilalţi. Şi, până la urmă, tocmai această interdependenţă şi negociere constantă cu ceilalţi face această societate atât de frumoasă, spune Oprica.  

„Cred că am fost forţaţi să vedem şi alte opţiuni de a rezolva sarcinile zilnice, indiferent că sunt sarcini de muncă sau banale activităţi zilnice. Această perioadă de criză ne-a determinat să fim mai deschişi, mai creativi, ceea ce în mod cert va influenţa modul în care lucrăm şi trăim. Tehnologiile, mai ales cele de comunicare, au cunoscut un salt cantitativ şi calitativ semnificativ în aceste ultime luni şi ritmul evoluţiei lor nu se va diminua pentru că nici riscul nu a trecut. Atât timp cât avem activă această ameninţare la adresa unei nevoi de bază, a sănătăţii noastre, vom fi mult mai atenţi şi mai deschişi la toate instrumentele care ne pot aduce un plus de securitate”, constată Romulus Oprica.  

Pe de altă parte, în acest nou context, este de părere că nevoia spaţiului privat va creşte, prin urmare balanţa va înclina mai mult înspre atenţia acordată vieţii personale. „Dacă ne uităm pe stradă, în magazine, la cozi, vedem că majoritatea covârşitoare a cetăţenilor respectă regulile de distanţare fizică. De ce? Pentru că pe oamenii de afară nu-i cunoaştem, nu sunt cei din cercul nostru social apropiat, cei în care avem încredere şi faţă de care nu simţim nevoia să păstrăm distanţa de siguranţă, de 2 metri. Este aproape imposibil ca această distanţă fizică să nu se manifeste şi în relaţia spaţiu privat social - spaţiul public profesional. Toţi cei care am experimentat această izolare, dacă suntem persoane foarte sociabile, vom dori să ne revedem în apropiere fizică mai ales cu cei care ne sunt dragi şi nu vom aloca resurse semnificative de timp celor cu care nu aveam şi înainte o relaţie apropiată; cei care sunt mai puţin sociabili vor fi cu atât mai puţin interesaţi de intensificarea relaţiilor profesionale. Cu alte cuvinte, consider că spaţiul privat a câştigat teren în această perioadă de izolare, pentru că acesta este spaţiul care oferă siguranţă emoţională.”

Din ce este alcătuită o zi normală de lucru? 

Viaţa normală de lucru a angajaţilor din marile companii era deja îngreunată de lipsa de intimitate din birourile open space, de şedinţele interminabile şi de întreruperile colegilor sau notificărilor primite pe e-mail. Acum, pentru toţi cei care lucrează de la domiciliu a venit un nou set de întreruperi – atât de natură personală (poate copiii care învaţă şi ei în regim de telemuncă, după un program propriu, dar care necesită atenţia adulţilor) cât şi tehnologică – cu mesaje care vin instant de pe toate platformele din partea colegilor de echipă. În contrast cu ce se întâmplă acum, vă reamintim din ce era alcătuită o „zi normală de muncă”, potrivit datelor publicaţiei americane Harvard Business Review: 

●  Şedinţe care durează mai multe ore, pentru a discuta chestiuni asupra cărora se poate reveni de fapt prin câteva mailuri;

●  Întreruperi neplanificate, cauzate de obicei de birourile deschise, de platformele de mesagerie instant, precum şi de sunetele de notificare ale smartphone-urilor şi desktopului;

●  Căutarea consensului în echipe pentru decizii reversibile, fără consecinţe prea mari;

●  Căutarea neobosită a acelui „inbox zero”, un simbol al a pune scopurile altora înaintea voastră;

●  Călătoritul, uneori la distanţă, pentru a-i întâlni pe oameni faţă în faţă, când de fapt un telefon ar fi suficient;

●  Trecerea de la o sarcină la alta constant şi extenuarea fără prea multe rezultate;

●  Sarcini rudimentare şi administrative.